Pași… prin Iași/FOTO

La drum spre mănăstiri porneşti fie dintr-un mare dor, fie dintr-o curiozitate duhovnicească. Ştiut lucru, dor îţi poate fi de locuri pe care le-ai văzut măcar o singură dată. Pe la acest locaș sfânt am trecut de nenumărate ori. Aflată chiar în inima Iașiului,  Mănăstirea „ Sfinții Trei Ierarhi” este de neocolit. Vizitată de sute de credincioși, citadela spirituală din dulcele târg atrage pe oricine, indiferent că e că ortodox sau nu. Este o ctitorie impresionantă, o ctitorie care-l oprește din drum chiar și pe cel mai grăbit. Arhitectura-i plină de originalitate, cu încântătoare broderii în piatră, este ca un magnet pentru cei dornici să afle ce se ascunde dincolo de tăcerea pietrei și dangătele de clopote. În România Pitorească, Alexandru Vlahuță nota despre locașul de la Iași: Zidită toată-n piatră, cu zveltele-i turle, în minunata-i horbotă de sculpturi, amintește mândra podoabă de la Curtea de Argeș. Unică în lume, sculptată în întregime în piatră și poleita cu aur la origine, în anul 1639,  Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” , potrivit Lumea Credinței,  rămâne o mândrie a artei medievale românești. 

Istoria Mănăstirii Trei Ierarhi, ctitorie de seamă a domnitorului Vasile Lupu (1634-1653), este asemenea unei rugăciuni. Aceasta  trebuie rostită și ascultată cu mare atenție și cu multă credință. Mănăstirea Trei Ierarhi, însă, nu e doar parte de rugăciune, ea este parte de cultură și frumos, e perla șlefuită cu mare drag în sufletul creștinului voievod Vasile Lupu. Supranumită „o simfonie a artelor în rugăciuneˮ, aceasta își spune istoria de la 1637 încoace. Atunci începe ridicarea ei, iar doi ani mai târziu are loc târnosirea. O spune și Pisania așezată deasupra ușii de sud a bisericii. Astfel, citesc pe documentul  în piatră: Io Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul țării Moldovei și cu doamna noastră Tudosca și cu dăruiții de Dumnezeu copii, Ion voievod și Maria și Ruxandra, am zidit această sfântă rugă, în numele Sfinților Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. Și s-a sfințit cu mâna Arhiepiscopului Varlaam la 7147 (1639), mai 6.

La 1640, Vasile Lupu avea să inaugureze Colegiul Trei Ierarhi – prima instituție de învățământ superior din Moldova, care la începuturi a funcționat în edificiile Mănăstirii. Un an mai târziu, voievodul a cumpărat o casă în care avea să-și desfășoare activitatea Colegiul, care, ulterior,   ajunge Academie.

Și tot Vasile Lupu, cu susținerea Mitropolitului Varlaam, deschide la  Mănăstirea Trei Ierarhi prima tipografie din Moldova. Cea importantă operă scoasă aici rămâne, în timp, Cazania din 1643, cunoscută și cu numele de Cazania lui Varlaam. De altfel, prima carte românească apărută în Moldova. Tot de aici pornește şi Pravila lui Vasile Lupu, prima antologie de legi a Moldovei.

La 1641, Domnitorul Vasile Lupu aduce la Mănăstirea Trei Ierarhi moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva. Acestea au fost mutate, la 1887, la Catedrala Mitropolitană de la Iași. Acum aici se află racla cu moaștele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, pe care voievodul Vasile Lupu le-a primit în dar 1650. La 1975,  autoritățile ateiste ale timpului au confiscat  moaștele Marelui Ierarh. După un sfert de veac, acestea au fost readuse la Iași.

De la începuturi, la Trei Ierarhi erau biserica, turnul, trapeza (Sala gotică), casele, chiliile și tiparnița. Acum mai pot fi admirate doar biserica și trapeza de odinioară.

Și asta pentru că Mănăstirea ieșeană, de-a lungul timpului, a trecut prin multe nevoi, inclusiv pârjoluri. Astfel, flăcările au mistuit lucruri de valoare. Potrivit istoriei, la 1650, Mănăstirea Trei Ierarhi a fost jefuita și arsa de năvălitorii din est, iar la 1686 – de către cei din nord. Totodată, povestește ghidul sfântului locaș, această a fost zguduită de cutremurele din 1711, 1781, 1795, 1802. Abia după Războiul de Independență de la 1877, biserica se ridică din genunchi. Astfel au loc lucrări de restaurare a arhitecturii, picturii și este reamenajat interiorul.  Lăcașul este sfințit din nou la 1904, pe timpul domniei regelui Carol I.   

De pe site-ul Mănăstirii Trei Ierarhi aflu că majoritatea elementelor ambianței interioare, lucrate la Viena si Paris, au fost donate de  către regele Carol I și regina Elisabeta.

Potrivit Lumea Credinței, biserica a fost restaurată de către arhitectul francez  André Lecomte du Noüy, în 1882,  același arhitect, care, în 1885, termina Mănăstirea Curtea de Argeș.  Chiar dacă a făcut mai multe modificări importante, el a păstrat vechile forme arhitecturale și ornamentația sculpturală din exterior. 

Ghidul mănăstirii spune că iconostasul bisericii datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când a fost necesara înlocuirea celui vechi, care era deteriorat. Acesta este sculptat în marmură de Carrara, considerată una din cele mai deosebite,  și decorat cu mozaicuri și emailuri.

Atât candelele, sfeșnicele, cât și întregul mobilier bisericesc sunt din acea perioadă.  Ele au fost lucrate în bronz, împodobit cu fildeș și pietre prețioase.

Că era una din cele mai bogate și mai frumoase o arată documentele vremii, dar și notițele mai multor persoane care au vizitat spațiul românesc. Iată ce scrie Evlia celebi , abud Mustafa Ali Mehmet:  Picturile și figurile de pe zidurile din interiorul și din afara altarului sunt în foi de aur și lapislazuli, de o frumusețe incomparabilă. S-ar putea ca astfel de zugrăveli împodobite să existe doar la Atena, orașul filozofilor și al bărbaților de stat, în templul divinului Platon. 

Și călătorul străin Paul de Alep, care a vizitat aceste pământuri în secolul al XVII-lea avea să noteze: „Toată lumea este de acord a spune că nici în Moldova, nici în Ţara Românească şi nici în ţara cazacilor nu se află vreo biserică care s-o egaleze pe aceasta, nici prin ornamentaţie, nici prin frumuseţe, căci ea uimeşte pe vizitatori”. 

La 1970, sfântul locaș a fost închis, iar slujbe se oficiau doar de Sărbătoarea Hramului, adică de Trei Ierarhi, pe 30 ianuarie, și în ziua de 24 ianuarie. În 1989, aici, începe din nou să fie simțită la maximum viața spirituală, iar  acum mai bine de două decenii (1994), biserica s-a redeschis ca mănăstire, unde în fiecare zi sunt oficiate slujbe. 

În biserica Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi sunt mormintele domnitorilor Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Lupu. Tot aici își află somnul de veci soția voievodului-ctitor – Tudosca, precum trei fii ai săi. Acestea sunt acoperite cu lespezi masive de marmură neagră ornată.

Din ziarul Lumina aflu că e acest sfânt lăcaş şi-au legat numele, alături de mulţi alţi mari oameni de cultură, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Titu Maiorescu sau B. P. Hasdeu, iar un lucru mai puţin cunoscut este faptul că aici, la „Trei Ierarhi“, s-au deschis pentru prima oară lucrările cenaclului „Junimea“.

În curtea faimoasei Mănăstiri „Trei Ierarhi”, în 1997 a fost instalat bustul poetului Mihai Eminescu. Acesta, un timp a şi locuit într-una din chili.

Oricine ajunge la biserica Mănăstirii Trei Ierarhi trece neapărat și pe la Muzeul de Artă Religioasă. Denumită Sala gotică, clădirea a fost mai întâi trapeză a Mănăstirii, iar apoi paraclis. Astăzi este locul întâlnirii cu istoria. Am fost să curios să aflu ce a mai rămas la Trei Ierarhi din perioada domniei lui Vasile Lupu. 

Astfel, astfel se mai păstrează fragmente de frescă din pictura originală, semnată de iconari ruși. De o rară valoare este și tabloul votiv, care-l reprezintă pe voievod alături de familia sa. Totodată, aici poate fi admirate Icoana Împărătească a celor Trei Ierarhi. În Muzeul se mai află acopereminte de mormânt, brodate de către soția domnitorului – Tudosca, un exemplar al Cazaniei lui Varlam, care a văzut lumina tiparului la 1643.  

Din vorbă în vorbă cu ghidul, mai aflu că Sala Gotica amintește de cel putin doua evenimente importante din istoria mănăstirii. La 1642, aici s-au desfășurat dezbaterile teologice pan-ortodoxe,  care s-au încheiat prin a aproba Mărturisirea Ortodoxă, alcătuită de Petru Movila. Mai târziu,  la 1888, paraclisul aflat în Sala gotica, în care se afla racla cu moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, a fost martorul celei mai cunoscute, dar și mai surprinzătoare minuni ale Ocrotitoarei Moldovei. Chiar dacă totul a ars în jur, moaștele ei nu fost atinse de flăcările năvalnice din noaptea de 26 spre 27 decembrie.

Domnitorul Vasile Lupu a ctitorit 15 biserici şi altele 14 le-a refăcut, însă cea mai emblematică rămâne a fi Trei Ierarhi. Mănăstirea de pe Ulița Mare de odinioară, bulevardul Ștefan cel Mare de astăzi (pietonal) de la Iași, este o oază de seamă a spiritualtății românești.  Drumul meu prin Iașiul perlelor continuă.

 

Anunțuri

Eu, călătorul și el, călătorul de la Parcova

Cocostârcul din Parcova și frații săi în cuibul părintesc din Szeremle, Ungaria. Foto: Attila Mórocz

Are două case.  Acestea se află la o distanță de cam o mie de kilometri distanță una de alta. Prima se află  în Parcova mea dragă, localitate din preajma Edinețului (baștina),  iar a doua   în Szeremle, județul Bács-Kiskun (Ungaria).  Despre acest lucru am aflat de la Vitalie Ajder, președintele Societății Pentru Protecția Păsărilor și a Naturii, și Silvia Ursul, responsabil de comunicare și proiecte în cadrul organizației.

Curioși în afla câte cuiburi de cocostârci sunt între Prut și Nistru(un fel de recensământ), cei doi au ajuns la nordul Moldovei – la Parcova, Edineț. Acolo au găsit un cuib de cocostîrc cu 4 pui. Alături de acesta  se afla pasărea adultă, unul dintre părinții puilor, care avea atașat la piciorul stâng un inel hexagonal plastic de culoare neagră. Pe  inel era trecut un cod alfa-numeric care indica țara unde pasărea a fost inelată (Ungaria).

Cocostârcul de la Parcova. Foto: Vitalie Ajder

Nu se știe când acest cocostârc s-a stabilit la Parcova sau dacă a cuibărit în alte locuri în trecut. Cu certitudine, însă,  „s-a aciuat” cu succes în anul 2017, crescând patru pui.    Cuibul urmează a fi monitorizat pe viitor pentru acumularea unor informații mai consistente în acest sens.

Distanța între cuibul natal și cel întemeiat de cocostârcul din Ungaria

Mai multe informații despre Cuibul de la Parcova și Recensământului cuiburilor de cocostârci sunt AICI

 

Pădurea – loc de respiro

Misterul pădurii e între încântare şi tulburare. Mereu îşi schimbă culorile, mereu se aud alte sunete. E un imperiu al frumosului care ademeneşte pe oricine. Pădurea e oaza de lumină, iar de intrăm în ea simţim cum sufletul nostru se umple de optimism, cum umbrele ramurilor şterg orice pată de pe inimă.

Creată de milioane de ani,  pădurea, vorba baladei, e o „gură de rai”. Ea a fost şi este un leagăn al omenirii. Toate au început de la copacul pădurii. Din lemnul acestuia omul şi-a făcut primul foc, a confecţionat arme şi unelte. Tot din bogăţia pădurii omul şi-a ridicat locuinţă. Din lemn a făcut Noe arca sa, Solomon şi-a construit templul etc. Aproape în toate basmele apare ori un duh al naturii, ori o zână a pădurii sau apelor. Din cele mai vechi timpuri oameni doreau să-şi înveţe urmaşii să iubească natura şi să-i folosească forţele, dar totodată să aibă dragoste şi respect.  Din păcate, în pădurile măreţe de odinioară e mult zgomot de topoare şi ferăstraie mecanice. Oamenii ar trebui să înţeleagă cât de important e să fie păstraţi plămânii planetei.

Pădurea trebuie iubită or ea oferă foarte multe daruri: cea mai mare cantitate de oxigen, aproximativ 2/3 din oxigenul consumat de oameni, animale, microorganisme, industrie, agricultură, este preluat din atmosferă, prin aprovizionarea acesteia de către arbori şi arbuşti. Totodată, ea absoarbe o cantitate impresionan­tă de CO2, contribuind astfel la reducerea gradului de poluare. Prin urmare, un arbore produce, în 100 de ani, o cantitate de oxigen echivalentă necesarului unui om pe o perioadă de 20 de ani. Este important să se ştie, mai ales că R. Moldova are foarte terenuri accidentate, că pădurea fixează solul, contribuind la sto­parea alunecărilor de teren şi eroziunilor provocate de ploaie sau vânt. Conform cercetărilor, pădurile au o capacitate de retenţie şi înmagazinare în sol de circa 10.000 metri cubi pe an şi pe hectar, constituind un imens rezervor natural de apă. Pentru a produce lemn, pădurile consumă 3.000-4.000 metri cubi de apă pe an şi pe hectar, restul de 6.000-7.000 metri cubi stocându-se în sol ca rezervă şi care, prin debitul izvoarelor, menţin un regim de scurgere echilibrat şi permanent al cursurilor de apă.

Aceasta mai este un filtru natural de excepţie, apa de pe urma precipitaţilor, trecând prin straturile de muşchi şi frunze moarte devine limpede şi curată. Pădurea este un adăpost de nădejde pentru numeroase specii de plante şi animale. Se spune că o fâşie de pădure cam de 30 de metri, aflată în apropierea unei şosele, reduce intensitatea zgomotului cu 8-10 la sută.

Pădurea este considerată de unii specialişti un dispecerat al naturii, iar o personalitate marcantă a silviculturii româneşti, Marin Drăcea, spunea: „Pierderea pădurii nu înseamnă numai pierderea unei bogăţii, ci pierderea însăşi a obârşiei din care se trage bogăţia. Iată de ce problema silvică nu e una tehnică, de specialitate, ci o problemă naţională”.

Pentru neamul nostru lemnul este simbolul veşniciei şi credinţei, vorba vine„Codru-i frate cu românul”. Biserici şi clo­potniţe din lemnul pădurii, cruci şi troiţe, pluguri şi poloboace. Dar cel mai nobil e că lemnul, pădurea, codrul sunt în doinele şi baladele noastre.

Neamul românesc şi-a văzut destinul în măreţia pădurii, dar şi în trecerea acestei prin timpuri şi anotimpuri. Viaţa copacului şi a omului sunt împletite parcă într-un destin – omul vine din pământ şi copacul îşi are rădăcinile în adâncuri, omul creşte şi copacul devine tot mai semeţ, omul se stinge şi copacul cade la pământ. Cineva spunea: ”Ca şi la om, sufletul pomului se află în altă parte, departe, la Dumnezeu, iar până acolo e cale lungă”.

E impresionant spectacolul pădurii – atâtea vieţi sunt în ea şi toate au ceva aparte, toate dau culoare minunatului tablou. Pădurea mereu spune ceva, de parcă ar fi o sală de spectacole – decor de la un verde crud până la un gri sumbru, sunete feerice – foşnetul frunzelor, ciripitul păsărilor, zumzetul insectelor, mugetul animalelor, clipocitul izvoarelor etc. Pădurea poate fi confidentă şi amică, doctoriţă şi farmacistă, loc de refugiu şi revigorare. Scoarţa, mugurii, florile, ba chiar şi frunzele, seva şi răşina sunt excelente medicamente pentru trupul şi sufletul omului. Pădurea e edenul aerului curat, liniştii, miresmelor şi culorilor.

Se spune că există păduri „vesele” şi „tăcute”. O dată cu creşterea altitudinii, tăcerea devine chiar apăsătoare. în pădu­rile înalte de brad sau pin se aude doar vuietul vântului, iar în pădurile aflate pe locuri mai joase, cu faună mai variată, se aud o mulţime de păsări. Cele mai „zgomotoase” păduri sunt în zonele umede şi calde – păsări, insecte şi fel de fel de vieţuitoare de apă. Dacă ne aflăm în pădurile în care gălăgia e în toi atunci ne vom înviora şi va fi stimulată dorinţa de viaţă.

Dacă avem nevoie de linişte, de calmitate, ne simţim sur­menaţi sau stresaţi atunci pădurile „tăcute” sunt un adevărat cabinet medical.

Drum de … VERDE

Nistrul Chior, Talmaza

La sfârșit de cuptor am pornit din nou la drum. De data aceasta jurnalul de călătorie urma să-l completez cu reușitele proiectelor GEF SGP și ADA, realizate în localități din raionul Ștefan Vodă. Turul de presă desfășurat de AJMTEM, în parteneriat cu Societatea Ecologică „BIOTICA”, Asociaţia Patronală a Industriei Turismului din Republica Moldova (APIT), Asociația de Dezvoltare a Turismului din Moldova (ADTM) și Mișcarea Ecologistă Ștefan Vodă, a fost un bun prilej de a înțelege cum decurge viața la țară, dar și pentru a vedea cât de mul țin oamenii de la  Sud-Estul Republicii Moldova la comorile naturii, cât de importante sunt proiectele, care, într-un fel sau altul, păstrează și salvează VERDELE. 

Jurnaliștii și blogerii, la Talmaza

Primul popas e la Talmaza, Ștefan Vodă. Aici, Asociația Patronală a Industriei Turismului din Republica Moldova, susținută de GEF,  a promovat resursele regenerabile, prin instalarea sistemelor de iluminat LED cu panouri fotovoltaice, pentru asigurarea permanentă și autonomă a iluminării, în orele nocturne. Totodată, la Talmaza, Societatea Ecologică „BIOTICA”, deja datorită susținerii Agenției Austriece pentru Dezvoltare, a construit un rezervor de apă. Astfel, mai mulți oameni, ce nici nu visau să aibă un apeduct, din cauza reliefului, care până mai ieri nu permitea „acest lux”, s-au bucurat că au fost conectați la rețea. Mai mult ei au plătit puțin peste 1950 de lei, un preț mic, dacă mai pui în calcul că s-au ales și cu apometre.

După o pauză de masă, pe malul Nistrului Chior, fac notițe la Cioburciu. Aici, împreună cu primarul Dmitrii Wissotzky, ajungem la sistemul antiviitură, restabilit cu suportul Agenției Austriece pentru Dezvoltare, la fel într-un proiect realizat de „BIOTICA”.  În acest sens, localitatea a scăpat de apele, uneori, năvalnice ale Nistrului. Adică,fiind reconstruit sistemul vor fi prevenite inundațiile.

Nistrul la Cioburciu

Rămânem tot pe mal de Nistru. La Cioburciu există și un parc, după conceptul unui ecosistem seminatural. Aici, la umbra copacilor copiii se joacă, iar maturii stau la sfat. Parcul din localitate a fost realizat de APIT, cu suportul GEF SGP.            

Prima zi de tur se încheia cu un frumos asfințit, pe mal de Nistru și cu discuții interesante la Conacul lui Mărgineanu, precum l-am „botezat” noi, jurnaliștii.

Se lasă seara, la Cioburciu

A doua zi a început  pentru unii colegi cu un master class de alergare, oferit cu drag de șeful ADTM, Viorel Miron. Astfel, ei au escaladat dealurile Cioburciului, s-au umplut de energie pentru o nouă zi, care  se anunța la fel de interesantă, cel puțin asta anunța Agendă. Unii și-au savurat cafeaua, alții ceaiul și am pornit din nou la drum. De data această spre orașul Ștefan Vodă.

Muzeul Verde, Ștefan Vodă

Acolo am admirat exponatele de la Muzeul Verde, au ascultat povestea frumoasă a acestuia, expusă cu însuflețire de directoarea Tatiana Marin. Promit, să revin cu un expozeu de la cel mai interesant și provocator Muzeu dintre Prut și Nistru, cel puțin pentru mine. Acum, însă, vă spun despre un proiect GEF, realizat de Mișcarea Ecologistă Ștefan Vodă (ME ȘV), în satul Palanca. Cu mult entuziasm despre el au vorbit Tatiana Marin, șefa MEȘV,  dar și primarul de Palanca, Larisa Voloh. Aici, va fi instalată o rețea de informare, compusă din microfoane, difuzoare, amplasate în locuri publice. Totodată, la Palanca, localitate care, potrivit cercetărilor, ar fi printre primele nouă sate din raionul Ștefan Vodă cu risc sporit de dezastre, va fi instalat pavaj adaptat la schimbările climatice și dezastre. Mai mult, constat că proiectul este unul destul de ambițios, or urmează a fi procurat și un turn de apă, instalate peste 160 de becuri LED, amenajate trei zone de protecție a fântânilor, amplasate 50 de tomberoane și 14 coșuri de gunoi.

…Cei de la Popeasca, Ștefan Vodă, „culeg” deja roadele proiectelor implementate de BIOTICA, având suportul ADA și GEF. Am vizitat, mai întâi, turnurile de apă, instalate datorită Agenției Austriece pentru Dezvoltare. Apoi, am mers la pepiniera inițiată cu susținerea GEF. În cadrul proiectului, aici au fost plantate specii de paltin, corn, păducel, nuc, aronie, tei etc. Deocamdată, puieții ajung doar în Popeasca, însă, diriguitorii speră că despre ei va afla mai multă lume, astfel își vor extinde arealul de vânzare a ceea ce cresc cu mare drag.

La Talmaza, Cioburciu, Ștefan Vodă, Popeasca am aflat și despre potențialul turistic al zonei. Ghid prin spațiul Nistrului de Jos a fost Viorel Miron, șeful Asociației de Dezvoltare a Turismului din Moldova, care desfășoară un proiect GEF SGP și are în vizor destinațiile din raionul Ștefan Vodă.  Am aflat că Nistrul de Jos – zonă RAMSAR – are un patrimoniu natural și cultural destul de variat. Nistrul Chior, Știubeiul, pădurile seculare, luncile râurilor, păsările – toate sunt parte a unui peisaj încântător. Oricine ajunge în zonă poate lesne afla despre oameni, tradiții, toponime locale, or în mai toate satele de pe aici sunt multe muzee bogate cu vestigii ale istoriei.

Voi reveni la Nistrul de Jos pentru admira splendorile naturii, dar și pentru a asculta poveștile oamenilor, pentru a „săpa mai adânc” în tradițiile și obiceiurile lor. Sper, însă, că autoritățile vor spune DA inițiativei de creare a unui Parc Național în Zonă, care ar pune în valoare, și mai mult, potențialul acesteia, dar ar și contribui la îmbunătățirea stării elementelor de mediu.      

Relatarea a fost realizată cu suportul GEF SGP, ADA, BIOTICA, APIT, ADTM, MEȘV, AJMTEM. Mulțumesc!

„Căciulile” basarabene de pe malul Prutului

Oricât priveşti în jur sunt numai movile. Unele mai mari, altele mai mici, acestea sunt parcă nişte căciuli aruncate pe ici-acolo. Se spune că ar fi vreo 3500, însă locul este cunoscut cu numele de „Suta de Movile”. Acestea se află între satele Branişte (Râşcani) şi Cobani (Glodeni), la o distanţă de circa 200 de kilometri de Chişinău.

Despre faimoasele movile a scris chiar şi Dimitrie Cantemir, iar scriitorul polonez Jozef Ignacy Kraszewsky a afirmat în una din lucrările sale că „Suta de Movile” este o necropolă a regilor sciţi. Locul apare indicat şi pe Harta lui Bauer din 1772.

Movilele sunt încărcate de frumuseţe, dar şi de multe mistere şi legende. Apariţia acestora e datorată fenomenelor naturale, mai mult fiind vorba de alunecări de teren, susţin unii. Alţii afirmă că acestea au fost ridicate în timpul unei bătălii cu turcii. Există opinii că acestea ar avea origine glaciară.

Profesorul Ştefan Ciobanu spunea despre „Suta de Movile”: „… una lângă alta se ridică ca nişte furnicare uriaşe un număr mare de movile, a căror provenienţă a dat naştere la diferite ipoteze… Dărâmate de vremuri şi de om, unele din ele par ridicături naturale. Dar faptul că asemenea movile se găsesc şi pe alte râuri, ne face să presupunem că aceste movile au fost create cu alte scopuri decât cele de pe dealuri”.

Movila Voinicului sau Ţiganului, cum o mai numesc unii, este cea mai mare şi are o înălţime peste 30 de metri. Majoritatea movilelor au între unu şi trei metri. Urcat pe ele poţi vede peisaje de poveste, pline de farmec. Aici soarele răsare şi apune mai altfel decât prin alte părţi, iar luna şi stele sunt parcă mai aproape, încât s-ar părea că le atingi cu mâna.
 

Iată cum puteți ajunge la Suta de Movile. Pentru detalii accesați AICI.

DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI (II)/FOTO

…Continuu să fac notițe de călătorie în Infotrip-ul DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI. Urmează popasul la Muzeul de Etnografie și Istorie din Ciuciuleni. Constat din prima că este un loc în care aș sta mult timp pentru afla mai multe din paginile acestui impresionant sat din părțile Hânceștilor.

În peste zece săli pot fi  admirate exponate de o rară valoare. Muzeul de aici, cu puținii bani pe care-i are, reușește să fie un arhivar al timpurilor demult apuse.  De la pâine ritualică la obiecte pentru diverse meșteșuguri, de la ii, catrințe și cămăși populare până la haine militare, de la cărți vechi până la radiouri, televizoare, telefoane, calculatoare – toate sunt parte a Muzeului de la Ciuciuleni, de altfel o localitate veche, după cum avea să aflu din documentele vremii, atestată documentar la 1430, încă pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun. 

După ce am răsfoit pagini de istorie a venit și timpul unui respiro.  Și pentru că eram în unul din faimoasele sate din inima Codrilor – Ciuciuleni – ne-am scăldat ochii cu imagini de la geana pădurii.

 

Astfel se încheia prima zi de Descoperă Ținutul Hâncești, urma o alta, care ne umplea memoria cu amintiri, la fel de frumoase și palpitante.  Mai ales că a început așa cum place mie – cu o drumeție prin pădure – cum ar zice specialiștii – hiking.   Doar câțiva kilometri străbătuți printr-o superbă pădure și bateriile s-au încărcat gata să atragă o nouă porție de frumos și … sfânt.

Popas în zi de duminică facem la una din impresionantele lavre ale Basarabiei – Mănăstirea Hâncu, ctitorită la 1678.  După mai bine de un sfert de secol de dăinuire spirituală, Mănăstirea Hâncu avea să treacă prin răfuiala ateilor, încă la 1944, când aşezământului monahal i-au fost confiscate toate pământurile. Totuşi, călugării reuşesc să reziste tuturor umilinţelor încă 12 ani, când sunt alungaţi, şi lăcaşul este închis. Mănăstirea capătă alte destinaţii: staţiune de odihnă pentru studenţi şi sanatoriu pentru boli pulmonare. Şi, parcă pentru a alunga cu totul Duhul Sfânt care sălăşluia în aceste locuri, “Biserica de vară «Sfânta Cuvioasă Parascheva» este transformată în club, mai-marii având grijă de educaţia ateistă”, aici fiind organizate “lecţii de promovare a învăţăturilor marxist-leniniste” ori “sunt prezentate scenete care-l batjocoresc pe Dumnezeu”. După mai bine de patru decenii de tăcere spirituală, la 1992, Mănăstirea revine la menirea de odinioară.

În  Infotrip-ul DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI am mai admirat frumusețile din lunca Prutului, în apropiere de Nemțeni,  am privit cu cât dragoste a redat pe pânze Timotei Bătrânu locurile de basm din Nemțeniul drag și am ascultat vorbe frumoase despre cel care a fost Constantin Tănase – jurnalist și om politic, la muzeul aflat în incinta gimnaziului care-i poartă numele.  Tot prin părțile Hânceștilor – la Mirești –  am trecut pe la olarul Adrian Onuța – omul care dă suflet lutului, care păstrează cu sfințenie o tradiție a familiei, lăsată drept moștenire de către bunelul său. Adrian este un meșter iscusit, iar lucrările sale sunt apreciate și se  află la mare căutare. Vorbește cu mare drag despre acest meșteșug, iar în ceea ce face se observă perseverența.  

Ultimul popas l-am făcut la Lăpușna. Mai multe urme ale istoriei atrag aici  – situl arheologic „Târgul medieval”, Beciul de piatră, „Cimitirul medieval”. În total, 17 situri arheologice au fost descoperite la Lăpuşna – necropole, aşezări umane din epoca bronzului, fierului, epoca antică. Din 1993 toate acestea au fost declarate monumente de importanţă naţională.

O adevărată atracţie turistică la Lăpuşna devine beciul medieval, care este în reabilitate acum, deopotrivă cu edificiul Curţii Domneşti.

Mai multe despre Lăpușna în notița Pe un drum vechi, la Curtea Domnească.  Prima parte Tinutul DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI poate fi citită AICI .

Sunt încă multe de aflat, dar și de spus despre Ținutul Hâncești.  Voi încerca să completez Jurnalul de călătorie, în viitorul apropiat, cu notițe despre Biserica de lemn de la Cotul Morii, Situl Arheologic de la Stolniceni, Complexul Memorial din Mingir, Muzeul satului Negrea și altele.  E de-a dreptul minunat să-ți dorești să cunoști istoria, ca mai apoi să simți că faci parte și tu din ea. 

P.S.  Vă aștept pe blog, dar și pe natura.md

 

DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI (I)

Palatul de pe colină

Palatul Princiar

La cam 35 de kilometri de Chișinău este o localitate în care am fost de nenumărate ori. Tablourile naturii de aici m-au cucerit de fiecare dată. Cogâlnicul cu unduirea calmă, colinele parcă desenate de un maestru al penelului, ulicioarele care te fac să te simți călător prin vremuri de mult uitate – toate te fac să o cunoști mai bine, să le spui și altora povești despre Hâncești.  Iar cea de astăzi pornește de pe vârf de deal, de la Complexul istorico-arhitectural Manuc Bey. Și… nu întâmplător. Or, prin vizitarea acestuia a și fost lansat Clusterul de Turism Hâncești, dar am și pornit în Infotrip-ul DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI.   Deci, la drum!

Deocamdată poate fi admirată doar o mică parte din marele complex de pe colina Hânceștilor. E un loc cu farmec aparte. Dincolo de istoria lui are multă splendoare, are acel ceva care nu te poate lăsa indiferent. După ce mai mulți ani a fost lăsat în uitare și ruină, astăzi Palatul Princiar Manuc Bei se ridică mândru, strălucește ca o perlă și fascinează pe oricine ajunge pe aici. Acesta a fost restaurat de 60 de specialiști de pe cele două maluri ale Prutului, iar Uniunea Europeană a dat pentru restaurarea monumentului istoric peste două milioane de euro.  

Curioșii ajung în dealul Hânceștilor pentru o lecție de istorie și frumos. Impresionant totul a fost:  tunelul subteran, galeria de poze restaurate din arhiva complexului, camera fierarului, subsolul autentic al Palatului Princiar.

Sălile de aici vor găzdui ședințe ale Guvernului, simpozioane, conferințe, diferite evenimente cultural-artistice. Cine ajunge la Complexul lui Manuc înțelege mult mai bine cum a trăit nobilimea basarabeană, gustă din atmosfera istorică a secolului al XIX-lea. Potrivit Ghidului nostru, întregul complex va arata ca odinioară, pentru că la Sankt Petersburg, Rusia, au fost găsite schițele originale ale proiectelor edificiilor, elaborate de arhitectul Bernardazzi. Unele dintre încăperile Palatului Princiar, pe șemineuri este blazonul Conacului. Acesta a fost refăcut datorită descoperirii emblemei pe piatra funerară de pe mormântul lui Manuc Bei, care se află în pridvorul Bisericii Armenești din Chișinău.

Până una-alta dacă sunteți curioși urcați scările spre Castelul de Vânătoare, care, la fel, face parte din Complexul Manuc Bey. De altfel e unicul edificiu care a rezistat timpurilor, aici funcționând Muzeul Ținutului Hâncești.

Mulți înclină să creadă că totul în dealul Hânceștilor a apărut datorită diplomatului și negustorului de origine armeană Manuc Bey – pe numele său real Emanuel Mârzaian. Însă, diferiți istorici arată că anume sub conducerea fiului său Murat (Ivan) a început construcția conacului, dar a fost finisată de către nepotul său, Grigore.  Au mai rămas doar cinci din cele zece edificii care odinioară erau parte a Complexului, iar acestea se spune că ar fi unite printr-un tunel, care ajunge pe sub o partea a Hânceștiului.    

Este plină de mistere istoria acestui Complex, cocoțat pe unul din dealurile Hânceștilor, dar și biografia lui Manuc Bey e una nedescifrată până la capăt. Cred că mulți din cei care ajung la Hâncești sau citesc despre această localitate din centrul Moldovei se întreabă cine a a fost Manuc Bei.

Istoricii spun că acesta s-a născut în 1769, la Rusciuk (orașul Ruse de astăzi), unde familia sa, care își avea originea în satul Karpi, regiunea Araratului, se stabilise după plecarea din Armenia. Potrivit unor istorici, Manuc Bey era considerat unul dintre cei mai bogați oameni din Balcani. Implicat în mijlocirea relațiilor economice dintre Rusciuc (Ruse)  și București, Manuc primește în anul 1802 rangul boieresc de serdar, iar în anul următor pe cel de paharnic din partea domnitorului Constantin Ipsilanti al Țării Românești (1802-1806).

În anul 1806, după începerea Războiului ruso-turc din 1806-1812, Manuc ajunge în capitala Țării Românești, unde este silit să se stabilească aici pe termen lung din cauza conflictului armat.

„Adevărul” notează că s-ar putea spune că Manuc Bey a fost „un fel de spion“. Potrivit istoricului Dan Falcan. Acesta spune că Manuc Bey şi-a câştigat aceast renume după Pacea de la Bucureşti din anul 1812, un tratat semnat între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman chiar în Hanul lui Manuc, în superba construcţia care şi astăzi se mai găseşte în Bucureşti.

„A avut un rol esenţial în semnarea păcii şi se spune că el era cel care le oferea informaţii ruşilor, de aici şi povestea cu spionajul. Desigur, se spune că le oferea informaţii şi turcilor pentru că îşi dorea să se pună bine cu toată lumea”, povesteşte istoricul.

Un alt istoric George Potra menționa în una dintre lucrările sale: „I-a plăcut să fie bogat și a reușit să aibă o avere imensă, în bani și proprietăți. Prin însușirile sale native el a adus servicii Imperiului Otoman și Rusiei, când aceste două puteri erau în război; aceste servicii i-au fost plătite nu numai cu titluri și scrisori de mulțumiri, ci și cu aur”.

A părăsit Bucureștiului după terminarea războiului ruso-turc, iar la 1815 a și cumpărat moșia Hâncești. A murit la 1817, pe când avea doar 48 de ani. Nici până astăzi nu se știe cauza morții. Una din versiuni – un accident de călătorie. Se mai spune că a fost otrăvit cu o substanţă, care mărește tensiunea arterială şi care e greu de depistat în procesul de investigaţie.

Dar cine știe? Poate aflăm răspunsul de la fantoma lui Manuc – se zice că bântuie uneori renumitul han de la București.

Până una alta, noi, jurnaștii, bloggerii, reprezentanții agențiilor de turism,  am savurat, în una din sălile Palatului Princiar,   vinuri vinuri produse de  Vinăria Hâncești


Sunt încă multe de aflat despre Hâncești, sunt încă multe de spus. Vom răsfoi împreună documente, vom privi fotografii de epocă din Palatul Princiar. E de-a dreptul minunat să-ți dorești să cunoști istoria, ca mai apoi să simți că faci parte și tu din ea.  Povestea Infotrip-ului DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI va continua.

Infotrip-ul  DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI s-a desfășurat  cu susținerea financiară a Consiliului Raional Hîncești și este parte a proiectului ”Clusterul de Turism Hîncești”, finanțat în cadrul programului Diaspora Engagement Hub, implementat de Biroul pentru relații cu diaspora din cadrul Cancelariei de Stat a Republicii Moldova, în parteneriat cu Organizația Internațională pentru Migrație, Misiunea în Moldova, în cadrul proiectului „Consolidarea Cadrului Instituțional al Republicii Moldova în domeniul Migrației și Dezvoltării”, care este finantat de Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare.

 

 

 

Pe malul drept al Tisei, la românii maramureșeni/ AUDIO&FOTO

Aproape de inima geografică a continentului, pe malul drept al Tisei, îşi scrie istoria din vechime o salbă de sate româneşti. Despre ele şi despre oamenii de aici prea puţin se scrie. Unii colegi din presă mi-au spus că nici nu ştiau că în regiunea Transcarpatică a Ucrainei sunt o mulţime de sate româneşti. Alţii, după ce le-am spus şi i-am îndemnat să meargă acolo, au invocat diverse motive, ba că e prea departe, ba că e obositor. Ajung pentru a treia oară în Maramureşul istoric, în satele urmaşilor demni ai dacilor liberi. Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Slatina, Biserica Albă, Strâmtura, Topcino, Bouţu Mare, Bouţu Mic, Podişor, Cărbuneşti, Plăiuţ – aici trăiesc de sute de ani cei care au stat la temelia neamului românesc, de aici a pornit limba română, datina strămoşească etc. Astăzi vă spun despre una dintre cele mai mari localități românești – Apșa de Jos. E un reportaj realizat cu suportul domnului Ion Botoș, președintele Asociației DACIA, o organizație pe care o diriguiește de mai bine de 15 ani și care ține flacăra românismului mereu aprinsă. Vă propun să ascultați o secvență despre dragii mei moroșeni, despre cei mai tari români (cel puțin asta cred eu), plasată pe post la Radio Moldova Actualități în cadrul Emisiunii MATINAL NAȚIONAL

ÎN MARAMUREȘUL ISTORIC, PE CALEA UNDELOR  (Reportaj marca RADIO MOLDOVA ACTUALITĂȚI)

Oamenii locului ştiu bine istoria. Stând de vorbă câteva minute, lesne îţi dai seama cât ţin de mult la limbă, tradiţie şi neam. Chiar dacă li s-a impus pe timpurile sovieticilor glotonimul de limbă moldovenească, oricum ei dintotdeauna au crezut că vorbesc româneşte şi sunt români. Doar în actele oficiale numele localităţilor româneşti din dreapta Tisei au fost schimonosite, în schimb localnicii le-au spus aşa cum ştiau din moşi-strămoşi.

Aici, în dreapta Tisei sunt cele mai vechi aşezări româneşti, populate cu demnitate de urmaşii adevăraţi ai dacilor liberi, urmaşi ai lui Bogdan şi Dragoş. Şi astăzi dacă stai la sfat cu moroşenii poţi observa graiul lor parcă luat din cronici. Limba românească veche şi înţeleaptă, vorba lui Eminescu, a fost pe parcursul anilor liantul de păstrare a identităţii româneşti. Nu este întâmplător că de acolo de unde porneşte inima limbii noastre, din Maramureşul istoric, de la Peri, rebotezată de ucraineni Gruşevo, acolo unde s-a aflat Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail”, au fost tipărite primele traduceri ale cărţilor sfinte în româneşte.

Într-un document scris în limba română şi publicat de Iona Mihalyi de Apşa în „Diplome maramureşene din sec. XIV şi XV” este menţionat că localitatea Apşa de Jos este atestată documentar la 25 noiembrie 1387, când regele Sigismund recunoaşte şi pune în stăpânire pe Ioan Românul, fiul lui Dragomir şi nepotul lui Balc şi Drag în moşia acestei localităţi. Mai bine de cinci veacuri Apşa de Jos a purtat acest nume, dar după 1946 localitatea este rebotezată de sovietici Dibrova. Şi chiar dacă din anul 2000 s-a solicitat revenirea la toponimul vechi, iar după aceea a fost organizat şi un referendum, abia în 2004 autorităţile au permis ca Dibrova să se numească Apşa de Jos.

Acum câţiva ani, doctorul Ion M. Botoş, preşedintele Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia „Dacia”, hotărăşte să deschidă în propria-i casă Muzeul de Istorie şi Etnografie „Dacia Liberă”. Fiind un perspicace susţinător şi promotor al valorilor româneşti din zonă, a adunat cele mai interesante vestigii ale trecutului. Astfel în muzeu sunt cărţi, ziare, reviste cu şi despre românii din Transcarpatia şi Maramureşul istoric. De asemenea, aici este o colecţie impunătoare de numismatică, precum şi una de ceramică tradiţională. Ion Botoş a ales cu migală toate vestigiile, astfel muzeul reprezintă un adevărat centru de cultură şi spiritualitate. Chiar dacă este unul privat, oricine este binevenit să aducă lucruri ce fac parte din patrimoniul moroşenilor, susţine Ion Botoş.

Apşa de Jos e o localitate deosebită în care oamenii au apărat şi-n vremuri de grele încercări bisericile neamului. În mijlocul localităţii sunt două coline şi pe ambele se află câte o biserică de lemn. Prima a fost ridicată la 1561 şi are hramul „Sfântul Nicolae”, iar a doua la 1776 şi are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Biserica veche de lemn este catolică, însă iniţial a fost ortodoxă. După anul 1990, moroşenii, mână de la mână, mai ridică o biserică, de data aceasta una de piatră, şi pentru a păstra suflul istoriei au pus o poartă de lemn maramureşeană. Şi pentru că în ziua în care subsemnatul a fost la Apşa de Jos era duminică, în ambele lăcaşuri sfinte erau creştini. Am aflat că de sărbători şi-n zilele de duminică oamenii locului se salută cu: „Lăudăm pe Iisus!”.

Pe timpuri aici erau căsuţe de lemn maramureşene, astăzi sunt o mulţime de palate, care mai de care mai mari. Mai toate au de la 20 de camere în sus, iar cel mai mare peste 50 de odăi. Cel mai interesant este că apşenii nu-şi vând casele, ci le dăruiesc. Oriunde ar pleca, cei de la Apşa de Jos revin la vatră. Ei nu vând pe nimic în lume casa, tradiţia şi neamul. E o lecţie pe care trebuie să o învăţăm toţi cei care vorbim şi simțim româneşte. La drum în România Mică în Maramureșul istoric, mintenaş totul va fi bine! 

Traseul urmat de mine poate fi văzut AICI.

Mănăstirea Polovragi – cinci secole de istorie și minuni (FOTO)

Trecut-a timp de când am fost pe la una din faimoasele mănăstiri ale Olteniei – Polovragi. De acolo am adus o iconiță a Sfântului Nectarie (dăruită de măicuța Nectaria), dar și un borcănaș de miere de mană de stejar. Păstrez frumoase și luminoase amintiri de la citadela spirituală de pe lungul drum al Gorjului. Recunosc, aș reveni la sfântul locaș ascuns sub culmile Căpățânii și ale Parângului. Poate că exagerez, dar sunetul de toacă și mirosul de tămâie parcă e mai altfel decât prin alte părți.

După aproape 700 de km de drum, cam atâția sunt de la Chișinău până la Mănăstirea Polovragi (de maici), nici nu simt oboseala… Recunosc, am folosit fraza asta de mai multe ori, însă, sunt ferm convins că anume credința te întărește de a ajunge repede (ca gând și trăire) și calm pe locurile pline de sfințenie.

Pitorească și seducătoare, de o profundă valoare spirituală și artistică, astfel găsesc Mănăstirea Polovragi. “Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”, e scris pe o poartă de lemn, frumos sculptată, cu migală și multă dragoste divină. Alături, privirea se oprește la o impresionantă troiță de lemn, ridicată întru memoria eroilor și martirilor români.

Să tot stai și să admiri vechea mănăstire, care stă de veghe credinței neamului de mai bine de cinci secole. Și tot de 500 de ani e păzită de o vestită Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Au fost găsite două pisanii, care atestă vechimea sfântului locaș, în ambele fiind menționat anul 1505. În același timp, nu exclus că la Polovragi ar fi existat o biserică și mai veche, din lemn.

Potrivit istoricilor, nu se cunoaște data reclădirii mănăstirii, însă un hrisov de pe timpul domniei lui Matei Basarab, emis la 6 iulie 1648, arată că mănăstirea a fost ridicată din temelie de către logofătul Danciu Pârâianu, care o și închină Sfântului Mormânt. La 1693, Constantin Brâncoveanu răscumpără mănăstirea de la Patriarhul Dositei al Ierusalimului. Pe timpul acestuia au fost ridicate clădirile stricate, zugrăvită biserica și adăugat un pridvor.

Prin 1731-1732 a fost ridicată biserica bolniței. Peste șapte decenii, în 1802, a căzut pradă trupelor lui Pasvantoglu. După doi ani au început reconstrucțiile mai multor edificii ale Mănăstirii Polovragi.

Cine a ajuns la Mănăstirea Polovragi, neapărat va trece și pe la Cheile Oltețului, va admira cele peste 80 de peșteri, în care s-au nevoit pe timpuri mai mulți sihaștri. Totodată, în apropiere de vechiul sfânt locaș se află și Peștera lui Zamolxe, unde, potrivit unor surse, acesta a și fost îngropat.

Mănăstirea Polovragi se află în judeţul Gorj la 2 km de comuna Polovragi. Ce traseu trebuie de urmat pentru ajunge la Polovragi, dacă porniți de la Chișinău urmăriți AICI.

  

 

 

Oul – vedeta de la Vama

Pe drumul european E58, la Vama, județul Suceava, se află un Muzeu deosebit, acesta găzduiește cea mai mare colecție de ouă din România, dar și una din cele mai importante și interesante din Europa.

Împreună cu alți colegi, în cadrul #tripbucovina, am admirat impresionante exponate de la Muzeul Oului de la Vama. Pentru că cea care a avut inspirația de a-l deschide – Letiția Orșivschi – era într-o delegație peste hotare, ghid ne-a fost Cătălina Orșivschi, sora amfitrioanei.

De la ea am aflat că aici sunt ouă din toată lumea, lucrate în tehnici diferite, pe coajă de ou, lemn, ceramică, porţelan, piatră, sticlă. Fiecare ou are o poveste, spusă cu mari emoții de către Cătălina, fie că e vorbă exponate din colecția de familie, fie că sunt dăruite sau cumpărate. 

La Muzeul de la Vama sunt și ouă rare, cum ar fi de: emu, tinamu, de broască țestoasă, crocodil, flamingo. Recunosc, cel mai mult am fost uluit cu câtă migală sunt lucrate ouăle de dimensiune foarte mici, ca cele de potârniche, vrabie, porumbel. Evident, sunt expuse și ouă de fazan, păun, găină rață, gâscă, prepeliță, curcă, struț etc.    

Doritorii de a înțelege cum ajunge un ou operă de artă pot participa la Atelierul de încondeiere.

Cătălina Orșivschi, pasionată de poezie, laureată a mai multor competiții literare, a înșirat gândurile despre Muzeului Oului de la Vama.

  • Muzeul Oului Vama
  • strada Gării, numărul 20, 727590, sat Vama, comuna Vama, județul Suceava
  • +4 0230 239 212
  • +4 0745 869 529
  • +4 0740 540 276