La un Festival-Sărbătoare, pe mal de Răut

Drumuri, istorii, poveşti, destine…  Un noroc, un mare noroc e să cutreieri acest pământ binecuvântat de Cel de Sus cu de toate, să asculţi vorbe frumoase despre oameni şi locuri şi să răsfoieşti file pline de evenimente şi fapte. Satele noastre impresionează în orice anotimp al anului – fie prin peisaje deosebite, fie prin tradiţii şi obiceiuri interesante, fie prin gospodarii desăvârşiţi pe care-i are. De Duminica Mare, eleganţa şi rafinamentul ne-au provocat să ne întoarcem la istorie, să vedem cât de bine ne stă în portul neamului, să înţelegem povestea firului lucrat cu migală şi suflet, să ascultăm cântecele neamului, să admirăm jocul acestui pământ.

Am ajuns pe mal de Răut, la Domulgeni, Florești, la Festivalul Turistic Național „Duminica Mare” – un expozeu al vieții de la țară, plină de farmec, de culori, de arome, de sunete care mai de care. 

Evenimentul de aici este mai mult decât unul cultural și turistic, e o lecţie a neamului, e o lecţie a continuităţii. Duminica Mare este una din marile sărbători care adună oamenii.   

Când casele sunt pline de corovatic, iar pe la porți sunt frunze de nuc, tei sau vișin, pe mal de Răut se desfășoară minunatul Festival ce poartă denumirea Duminica Mare. Evenimentul adună pe cei care pun la loc de cinstre tradițiile și valorile neamului. Oaspeții sunt primiți așa cum se cuvine. Bucatele alese și cuvintele frumoase fac parte din scenariul zilei. Cine ajunge la Domulgeni e musai să guste din preparatele din carne, or oamenii locului sunt renumiți prin felul lor de a le pregăti. Și gospodinele  pun pe mese cele mai gustoase plăcinte și sărmăluțe.

În zi de sărbătoare lunca Răului e plină de muzică, joc şi voie bună.  Decorul rustic, folclorul, tradiţiile arată că localitatea e una foarte veche. Deşi e atestată documentar la 1611 rădăcinile sunt mult mai adânci, or există un loc pe care se găsesc vestigii paleolitice, iar primii oameni s-au stabilit acum mai bine de 14 mii de ani.  

Cine ajunge la Festivalul de la Domulgeni înțelege că tradițiile mai sunt păstrate, că avem cu ce ne mândri. E a opta ediție, iar lada de zestre e deschisă cu aceeași dragoste.   Succesul e gustat doar datorită partenerilor, localnicilor, vizitatorilor, or, acest festival are rezultate bune, an de an, susține inițiatoarea evenimentului-sărbătoare, președinta Asociației Naționale de Turism Rural, Ecologic și Cultural (ANTREC), Svetlana Lazăr.  Apropo, potrivit ei, din 2016, localitatea Domulgeni este înscrisă pe traseul turistic de patrimoniu internaţional „Pomul Vieţii împodobit cu pâinea de ritual şi vinul bisericesc”, traseu elaborat de către ANTREC- Moldova. 

La Domulgeni a fost și o sărbătoare a portului popular, or pe lângă parada și-au pus viză și creatorii de bijuterii vestimentare de toată frumusețea. Le-am furat cu ochiul, am încercat să le descopăr poveștile, tainele firelor aranjate ca într-un veritabil tablou. 

După ce am admirat perlele aduse de meșteri din diferite zone ale Moldovei, am gustat din bucatele alese, am hotărât să halăduiesc pe mal de Răut, dar și să urc cuceresc înălțimile. 

Dacă priveşti localitatea de pe cel stâncile milenare ce străjuiesc Răutul ai impresia că e un muzeu în care încape tot ce înseamnă un sat basarabean. E fascinant să vezi cum mai răsar căsuţele mici, iar printre ele stă biserica. Parte din istorie,  biserica Sfântul Ierarh Nicolae,  a fost înălţată la 1862. Atunci când ateii sovietici au dorit să închidă lăcașul, la 1952, oamenii locului au ieşit cu toapre şi furci pentru a o apăra. Astfel, şi-n anii de dezmăţului urss-ist a funcţionat biserica de la Domulgeni.  

Că țin la ceea ce au lăsat moșii și strămoșii o arată Muzeul satului. O mulțime de vestigii ale trecutului pot fi văzute aici. Acesta a fost deschis în 2010, de Rusalii, la prima ediție a Festivalului Turistic Naţional „Duminica Mare”.

Potrivit ghidului, casa-muzeu care a fost construită acum aproape 200 de ani, iar de-a lungul a două secole aici și-au dus traiul multe generații, care au păstrat comorile și valorile neamului.

Domulgeniul are acel ceva care te îndeamnă să revii (de Duminica Mare eram pentru a doua oară în această localitate de pe mal de Răut), să admiri, să stai tăcut pe vârf de stâncă în fața oceanului plin de culori, forme și arome. 

Mai multe despre Festivalul DUMINICA MARE, dar și despre satul Domulgeni citiți în revistele NATURA și MOLDOVA.

Reclame

Pădurea – loc de respiro

Misterul pădurii e între încântare şi tulburare. Mereu îşi schimbă culorile, mereu se aud alte sunete. E un imperiu al frumosului care ademeneşte pe oricine. Pădurea e oaza de lumină, iar de intrăm în ea simţim cum sufletul nostru se umple de optimism, cum umbrele ramurilor şterg orice pată de pe inimă.

Creată de milioane de ani,  pădurea, vorba baladei, e o „gură de rai”. Ea a fost şi este un leagăn al omenirii. Toate au început de la copacul pădurii. Din lemnul acestuia omul şi-a făcut primul foc, a confecţionat arme şi unelte. Tot din bogăţia pădurii omul şi-a ridicat locuinţă. Din lemn a făcut Noe arca sa, Solomon şi-a construit templul etc. Aproape în toate basmele apare ori un duh al naturii, ori o zână a pădurii sau apelor. Din cele mai vechi timpuri oameni doreau să-şi înveţe urmaşii să iubească natura şi să-i folosească forţele, dar totodată să aibă dragoste şi respect.  Din păcate, în pădurile măreţe de odinioară e mult zgomot de topoare şi ferăstraie mecanice. Oamenii ar trebui să înţeleagă cât de important e să fie păstraţi plămânii planetei.

Pădurea trebuie iubită or ea oferă foarte multe daruri: cea mai mare cantitate de oxigen, aproximativ 2/3 din oxigenul consumat de oameni, animale, microorganisme, industrie, agricultură, este preluat din atmosferă, prin aprovizionarea acesteia de către arbori şi arbuşti. Totodată, ea absoarbe o cantitate impresionan­tă de CO2, contribuind astfel la reducerea gradului de poluare. Prin urmare, un arbore produce, în 100 de ani, o cantitate de oxigen echivalentă necesarului unui om pe o perioadă de 20 de ani. Este important să se ştie, mai ales că R. Moldova are foarte terenuri accidentate, că pădurea fixează solul, contribuind la sto­parea alunecărilor de teren şi eroziunilor provocate de ploaie sau vânt. Conform cercetărilor, pădurile au o capacitate de retenţie şi înmagazinare în sol de circa 10.000 metri cubi pe an şi pe hectar, constituind un imens rezervor natural de apă. Pentru a produce lemn, pădurile consumă 3.000-4.000 metri cubi de apă pe an şi pe hectar, restul de 6.000-7.000 metri cubi stocându-se în sol ca rezervă şi care, prin debitul izvoarelor, menţin un regim de scurgere echilibrat şi permanent al cursurilor de apă.

Aceasta mai este un filtru natural de excepţie, apa de pe urma precipitaţilor, trecând prin straturile de muşchi şi frunze moarte devine limpede şi curată. Pădurea este un adăpost de nădejde pentru numeroase specii de plante şi animale. Se spune că o fâşie de pădure cam de 30 de metri, aflată în apropierea unei şosele, reduce intensitatea zgomotului cu 8-10 la sută.

Pădurea este considerată de unii specialişti un dispecerat al naturii, iar o personalitate marcantă a silviculturii româneşti, Marin Drăcea, spunea: „Pierderea pădurii nu înseamnă numai pierderea unei bogăţii, ci pierderea însăşi a obârşiei din care se trage bogăţia. Iată de ce problema silvică nu e una tehnică, de specialitate, ci o problemă naţională”.

Pentru neamul nostru lemnul este simbolul veşniciei şi credinţei, vorba vine„Codru-i frate cu românul”. Biserici şi clo­potniţe din lemnul pădurii, cruci şi troiţe, pluguri şi poloboace. Dar cel mai nobil e că lemnul, pădurea, codrul sunt în doinele şi baladele noastre.

Neamul românesc şi-a văzut destinul în măreţia pădurii, dar şi în trecerea acestei prin timpuri şi anotimpuri. Viaţa copacului şi a omului sunt împletite parcă într-un destin – omul vine din pământ şi copacul îşi are rădăcinile în adâncuri, omul creşte şi copacul devine tot mai semeţ, omul se stinge şi copacul cade la pământ. Cineva spunea: ”Ca şi la om, sufletul pomului se află în altă parte, departe, la Dumnezeu, iar până acolo e cale lungă”.

E impresionant spectacolul pădurii – atâtea vieţi sunt în ea şi toate au ceva aparte, toate dau culoare minunatului tablou. Pădurea mereu spune ceva, de parcă ar fi o sală de spectacole – decor de la un verde crud până la un gri sumbru, sunete feerice – foşnetul frunzelor, ciripitul păsărilor, zumzetul insectelor, mugetul animalelor, clipocitul izvoarelor etc. Pădurea poate fi confidentă şi amică, doctoriţă şi farmacistă, loc de refugiu şi revigorare. Scoarţa, mugurii, florile, ba chiar şi frunzele, seva şi răşina sunt excelente medicamente pentru trupul şi sufletul omului. Pădurea e edenul aerului curat, liniştii, miresmelor şi culorilor.

Se spune că există păduri „vesele” şi „tăcute”. O dată cu creşterea altitudinii, tăcerea devine chiar apăsătoare. în pădu­rile înalte de brad sau pin se aude doar vuietul vântului, iar în pădurile aflate pe locuri mai joase, cu faună mai variată, se aud o mulţime de păsări. Cele mai „zgomotoase” păduri sunt în zonele umede şi calde – păsări, insecte şi fel de fel de vieţuitoare de apă. Dacă ne aflăm în pădurile în care gălăgia e în toi atunci ne vom înviora şi va fi stimulată dorinţa de viaţă.

Dacă avem nevoie de linişte, de calmitate, ne simţim sur­menaţi sau stresaţi atunci pădurile „tăcute” sunt un adevărat cabinet medical.