La un Festival-Sărbătoare, pe mal de Răut

Drumuri, istorii, poveşti, destine…  Un noroc, un mare noroc e să cutreieri acest pământ binecuvântat de Cel de Sus cu de toate, să asculţi vorbe frumoase despre oameni şi locuri şi să răsfoieşti file pline de evenimente şi fapte. Satele noastre impresionează în orice anotimp al anului – fie prin peisaje deosebite, fie prin tradiţii şi obiceiuri interesante, fie prin gospodarii desăvârşiţi pe care-i are. De Duminica Mare, eleganţa şi rafinamentul ne-au provocat să ne întoarcem la istorie, să vedem cât de bine ne stă în portul neamului, să înţelegem povestea firului lucrat cu migală şi suflet, să ascultăm cântecele neamului, să admirăm jocul acestui pământ.

Am ajuns pe mal de Răut, la Domulgeni, Florești, la Festivalul Turistic Național „Duminica Mare” – un expozeu al vieții de la țară, plină de farmec, de culori, de arome, de sunete care mai de care. 

Evenimentul de aici este mai mult decât unul cultural și turistic, e o lecţie a neamului, e o lecţie a continuităţii. Duminica Mare este una din marile sărbători care adună oamenii.   

Când casele sunt pline de corovatic, iar pe la porți sunt frunze de nuc, tei sau vișin, pe mal de Răut se desfășoară minunatul Festival ce poartă denumirea Duminica Mare. Evenimentul adună pe cei care pun la loc de cinstre tradițiile și valorile neamului. Oaspeții sunt primiți așa cum se cuvine. Bucatele alese și cuvintele frumoase fac parte din scenariul zilei. Cine ajunge la Domulgeni e musai să guste din preparatele din carne, or oamenii locului sunt renumiți prin felul lor de a le pregăti. Și gospodinele  pun pe mese cele mai gustoase plăcinte și sărmăluțe.

În zi de sărbătoare lunca Răului e plină de muzică, joc şi voie bună.  Decorul rustic, folclorul, tradiţiile arată că localitatea e una foarte veche. Deşi e atestată documentar la 1611 rădăcinile sunt mult mai adânci, or există un loc pe care se găsesc vestigii paleolitice, iar primii oameni s-au stabilit acum mai bine de 14 mii de ani.  

Cine ajunge la Festivalul de la Domulgeni înțelege că tradițiile mai sunt păstrate, că avem cu ce ne mândri. E a opta ediție, iar lada de zestre e deschisă cu aceeași dragoste.   Succesul e gustat doar datorită partenerilor, localnicilor, vizitatorilor, or, acest festival are rezultate bune, an de an, susține inițiatoarea evenimentului-sărbătoare, președinta Asociației Naționale de Turism Rural, Ecologic și Cultural (ANTREC), Svetlana Lazăr.  Apropo, potrivit ei, din 2016, localitatea Domulgeni este înscrisă pe traseul turistic de patrimoniu internaţional „Pomul Vieţii împodobit cu pâinea de ritual şi vinul bisericesc”, traseu elaborat de către ANTREC- Moldova. 

La Domulgeni a fost și o sărbătoare a portului popular, or pe lângă parada și-au pus viză și creatorii de bijuterii vestimentare de toată frumusețea. Le-am furat cu ochiul, am încercat să le descopăr poveștile, tainele firelor aranjate ca într-un veritabil tablou. 

După ce am admirat perlele aduse de meșteri din diferite zone ale Moldovei, am gustat din bucatele alese, am hotărât să halăduiesc pe mal de Răut, dar și să urc cuceresc înălțimile. 

Dacă priveşti localitatea de pe cel stâncile milenare ce străjuiesc Răutul ai impresia că e un muzeu în care încape tot ce înseamnă un sat basarabean. E fascinant să vezi cum mai răsar căsuţele mici, iar printre ele stă biserica. Parte din istorie,  biserica Sfântul Ierarh Nicolae,  a fost înălţată la 1862. Atunci când ateii sovietici au dorit să închidă lăcașul, la 1952, oamenii locului au ieşit cu toapre şi furci pentru a o apăra. Astfel, şi-n anii de dezmăţului urss-ist a funcţionat biserica de la Domulgeni.  

Că țin la ceea ce au lăsat moșii și strămoșii o arată Muzeul satului. O mulțime de vestigii ale trecutului pot fi văzute aici. Acesta a fost deschis în 2010, de Rusalii, la prima ediție a Festivalului Turistic Naţional „Duminica Mare”.

Potrivit ghidului, casa-muzeu care a fost construită acum aproape 200 de ani, iar de-a lungul a două secole aici și-au dus traiul multe generații, care au păstrat comorile și valorile neamului.

Domulgeniul are acel ceva care te îndeamnă să revii (de Duminica Mare eram pentru a doua oară în această localitate de pe mal de Răut), să admiri, să stai tăcut pe vârf de stâncă în fața oceanului plin de culori, forme și arome. 

Mai multe despre Festivalul DUMINICA MARE, dar și despre satul Domulgeni citiți în revistele NATURA și MOLDOVA.

Reclame

„Căciulile” basarabene de pe malul Prutului

Oricât priveşti în jur sunt numai movile. Unele mai mari, altele mai mici, acestea sunt parcă nişte căciuli aruncate pe ici-acolo. Se spune că ar fi vreo 3500, însă locul este cunoscut cu numele de „Suta de Movile”. Acestea se află între satele Branişte (Râşcani) şi Cobani (Glodeni), la o distanţă de circa 200 de kilometri de Chişinău.

Despre faimoasele movile a scris chiar şi Dimitrie Cantemir, iar scriitorul polonez Jozef Ignacy Kraszewsky a afirmat în una din lucrările sale că „Suta de Movile” este o necropolă a regilor sciţi. Locul apare indicat şi pe Harta lui Bauer din 1772.

Movilele sunt încărcate de frumuseţe, dar şi de multe mistere şi legende. Apariţia acestora e datorată fenomenelor naturale, mai mult fiind vorba de alunecări de teren, susţin unii. Alţii afirmă că acestea au fost ridicate în timpul unei bătălii cu turcii. Există opinii că acestea ar avea origine glaciară.

Profesorul Ştefan Ciobanu spunea despre „Suta de Movile”: „… una lângă alta se ridică ca nişte furnicare uriaşe un număr mare de movile, a căror provenienţă a dat naştere la diferite ipoteze… Dărâmate de vremuri şi de om, unele din ele par ridicături naturale. Dar faptul că asemenea movile se găsesc şi pe alte râuri, ne face să presupunem că aceste movile au fost create cu alte scopuri decât cele de pe dealuri”.

Movila Voinicului sau Ţiganului, cum o mai numesc unii, este cea mai mare şi are o înălţime peste 30 de metri. Majoritatea movilelor au între unu şi trei metri. Urcat pe ele poţi vede peisaje de poveste, pline de farmec. Aici soarele răsare şi apune mai altfel decât prin alte părţi, iar luna şi stele sunt parcă mai aproape, încât s-ar părea că le atingi cu mâna.
 

Iată cum puteți ajunge la Suta de Movile. Pentru detalii accesați AICI.

DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI (I)

Palatul de pe colină

Palatul Princiar

La cam 35 de kilometri de Chișinău este o localitate în care am fost de nenumărate ori. Tablourile naturii de aici m-au cucerit de fiecare dată. Cogâlnicul cu unduirea calmă, colinele parcă desenate de un maestru al penelului, ulicioarele care te fac să te simți călător prin vremuri de mult uitate – toate te fac să o cunoști mai bine, să le spui și altora povești despre Hâncești.  Iar cea de astăzi pornește de pe vârf de deal, de la Complexul istorico-arhitectural Manuc Bey. Și… nu întâmplător. Or, prin vizitarea acestuia a și fost lansat Clusterul de Turism Hâncești, dar am și pornit în Infotrip-ul DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI.   Deci, la drum!

Deocamdată poate fi admirată doar o mică parte din marele complex de pe colina Hânceștilor. E un loc cu farmec aparte. Dincolo de istoria lui are multă splendoare, are acel ceva care nu te poate lăsa indiferent. După ce mai mulți ani a fost lăsat în uitare și ruină, astăzi Palatul Princiar Manuc Bei se ridică mândru, strălucește ca o perlă și fascinează pe oricine ajunge pe aici. Acesta a fost restaurat de 60 de specialiști de pe cele două maluri ale Prutului, iar Uniunea Europeană a dat pentru restaurarea monumentului istoric peste două milioane de euro.  

Curioșii ajung în dealul Hânceștilor pentru o lecție de istorie și frumos. Impresionant totul a fost:  tunelul subteran, galeria de poze restaurate din arhiva complexului, camera fierarului, subsolul autentic al Palatului Princiar.

Sălile de aici vor găzdui ședințe ale Guvernului, simpozioane, conferințe, diferite evenimente cultural-artistice. Cine ajunge la Complexul lui Manuc înțelege mult mai bine cum a trăit nobilimea basarabeană, gustă din atmosfera istorică a secolului al XIX-lea. Potrivit Ghidului nostru, întregul complex va arata ca odinioară, pentru că la Sankt Petersburg, Rusia, au fost găsite schițele originale ale proiectelor edificiilor, elaborate de arhitectul Bernardazzi. Unele dintre încăperile Palatului Princiar, pe șemineuri este blazonul Conacului. Acesta a fost refăcut datorită descoperirii emblemei pe piatra funerară de pe mormântul lui Manuc Bei, care se află în pridvorul Bisericii Armenești din Chișinău.

Până una-alta dacă sunteți curioși urcați scările spre Castelul de Vânătoare, care, la fel, face parte din Complexul Manuc Bey. De altfel e unicul edificiu care a rezistat timpurilor, aici funcționând Muzeul Ținutului Hâncești.

Mulți înclină să creadă că totul în dealul Hânceștilor a apărut datorită diplomatului și negustorului de origine armeană Manuc Bey – pe numele său real Emanuel Mârzaian. Însă, diferiți istorici arată că anume sub conducerea fiului său Murat (Ivan) a început construcția conacului, dar a fost finisată de către nepotul său, Grigore.  Au mai rămas doar cinci din cele zece edificii care odinioară erau parte a Complexului, iar acestea se spune că ar fi unite printr-un tunel, care ajunge pe sub o partea a Hânceștiului.    

Este plină de mistere istoria acestui Complex, cocoțat pe unul din dealurile Hânceștilor, dar și biografia lui Manuc Bey e una nedescifrată până la capăt. Cred că mulți din cei care ajung la Hâncești sau citesc despre această localitate din centrul Moldovei se întreabă cine a a fost Manuc Bei.

Istoricii spun că acesta s-a născut în 1769, la Rusciuk (orașul Ruse de astăzi), unde familia sa, care își avea originea în satul Karpi, regiunea Araratului, se stabilise după plecarea din Armenia. Potrivit unor istorici, Manuc Bey era considerat unul dintre cei mai bogați oameni din Balcani. Implicat în mijlocirea relațiilor economice dintre Rusciuc (Ruse)  și București, Manuc primește în anul 1802 rangul boieresc de serdar, iar în anul următor pe cel de paharnic din partea domnitorului Constantin Ipsilanti al Țării Românești (1802-1806).

În anul 1806, după începerea Războiului ruso-turc din 1806-1812, Manuc ajunge în capitala Țării Românești, unde este silit să se stabilească aici pe termen lung din cauza conflictului armat.

„Adevărul” notează că s-ar putea spune că Manuc Bey a fost „un fel de spion“. Potrivit istoricului Dan Falcan. Acesta spune că Manuc Bey şi-a câştigat aceast renume după Pacea de la Bucureşti din anul 1812, un tratat semnat între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman chiar în Hanul lui Manuc, în superba construcţia care şi astăzi se mai găseşte în Bucureşti.

„A avut un rol esenţial în semnarea păcii şi se spune că el era cel care le oferea informaţii ruşilor, de aici şi povestea cu spionajul. Desigur, se spune că le oferea informaţii şi turcilor pentru că îşi dorea să se pună bine cu toată lumea”, povesteşte istoricul.

Un alt istoric George Potra menționa în una dintre lucrările sale: „I-a plăcut să fie bogat și a reușit să aibă o avere imensă, în bani și proprietăți. Prin însușirile sale native el a adus servicii Imperiului Otoman și Rusiei, când aceste două puteri erau în război; aceste servicii i-au fost plătite nu numai cu titluri și scrisori de mulțumiri, ci și cu aur”.

A părăsit Bucureștiului după terminarea războiului ruso-turc, iar la 1815 a și cumpărat moșia Hâncești. A murit la 1817, pe când avea doar 48 de ani. Nici până astăzi nu se știe cauza morții. Una din versiuni – un accident de călătorie. Se mai spune că a fost otrăvit cu o substanţă, care mărește tensiunea arterială şi care e greu de depistat în procesul de investigaţie.

Dar cine știe? Poate aflăm răspunsul de la fantoma lui Manuc – se zice că bântuie uneori renumitul han de la București.

Până una alta, noi, jurnaștii, bloggerii, reprezentanții agențiilor de turism,  am savurat, în una din sălile Palatului Princiar,   vinuri vinuri produse de  Vinăria Hâncești


Sunt încă multe de aflat despre Hâncești, sunt încă multe de spus. Vom răsfoi împreună documente, vom privi fotografii de epocă din Palatul Princiar. E de-a dreptul minunat să-ți dorești să cunoști istoria, ca mai apoi să simți că faci parte și tu din ea.  Povestea Infotrip-ului DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI va continua.

Infotrip-ul  DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI s-a desfășurat  cu susținerea financiară a Consiliului Raional Hîncești și este parte a proiectului ”Clusterul de Turism Hîncești”, finanțat în cadrul programului Diaspora Engagement Hub, implementat de Biroul pentru relații cu diaspora din cadrul Cancelariei de Stat a Republicii Moldova, în parteneriat cu Organizația Internațională pentru Migrație, Misiunea în Moldova, în cadrul proiectului „Consolidarea Cadrului Instituțional al Republicii Moldova în domeniul Migrației și Dezvoltării”, care este finantat de Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare.

 

 

 

Pe malul drept al Tisei, la românii maramureșeni/ AUDIO&FOTO

Aproape de inima geografică a continentului, pe malul drept al Tisei, îşi scrie istoria din vechime o salbă de sate româneşti. Despre ele şi despre oamenii de aici prea puţin se scrie. Unii colegi din presă mi-au spus că nici nu ştiau că în regiunea Transcarpatică a Ucrainei sunt o mulţime de sate româneşti. Alţii, după ce le-am spus şi i-am îndemnat să meargă acolo, au invocat diverse motive, ba că e prea departe, ba că e obositor. Ajung pentru a treia oară în Maramureşul istoric, în satele urmaşilor demni ai dacilor liberi. Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Slatina, Biserica Albă, Strâmtura, Topcino, Bouţu Mare, Bouţu Mic, Podişor, Cărbuneşti, Plăiuţ – aici trăiesc de sute de ani cei care au stat la temelia neamului românesc, de aici a pornit limba română, datina strămoşească etc. Astăzi vă spun despre una dintre cele mai mari localități românești – Apșa de Jos. E un reportaj realizat cu suportul domnului Ion Botoș, președintele Asociației DACIA, o organizație pe care o diriguiește de mai bine de 15 ani și care ține flacăra românismului mereu aprinsă. Vă propun să ascultați o secvență despre dragii mei moroșeni, despre cei mai tari români (cel puțin asta cred eu), plasată pe post la Radio Moldova Actualități în cadrul Emisiunii MATINAL NAȚIONAL

ÎN MARAMUREȘUL ISTORIC, PE CALEA UNDELOR  (Reportaj marca RADIO MOLDOVA ACTUALITĂȚI)

Oamenii locului ştiu bine istoria. Stând de vorbă câteva minute, lesne îţi dai seama cât ţin de mult la limbă, tradiţie şi neam. Chiar dacă li s-a impus pe timpurile sovieticilor glotonimul de limbă moldovenească, oricum ei dintotdeauna au crezut că vorbesc româneşte şi sunt români. Doar în actele oficiale numele localităţilor româneşti din dreapta Tisei au fost schimonosite, în schimb localnicii le-au spus aşa cum ştiau din moşi-strămoşi.

Aici, în dreapta Tisei sunt cele mai vechi aşezări româneşti, populate cu demnitate de urmaşii adevăraţi ai dacilor liberi, urmaşi ai lui Bogdan şi Dragoş. Şi astăzi dacă stai la sfat cu moroşenii poţi observa graiul lor parcă luat din cronici. Limba românească veche şi înţeleaptă, vorba lui Eminescu, a fost pe parcursul anilor liantul de păstrare a identităţii româneşti. Nu este întâmplător că de acolo de unde porneşte inima limbii noastre, din Maramureşul istoric, de la Peri, rebotezată de ucraineni Gruşevo, acolo unde s-a aflat Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail”, au fost tipărite primele traduceri ale cărţilor sfinte în româneşte.

Într-un document scris în limba română şi publicat de Iona Mihalyi de Apşa în „Diplome maramureşene din sec. XIV şi XV” este menţionat că localitatea Apşa de Jos este atestată documentar la 25 noiembrie 1387, când regele Sigismund recunoaşte şi pune în stăpânire pe Ioan Românul, fiul lui Dragomir şi nepotul lui Balc şi Drag în moşia acestei localităţi. Mai bine de cinci veacuri Apşa de Jos a purtat acest nume, dar după 1946 localitatea este rebotezată de sovietici Dibrova. Şi chiar dacă din anul 2000 s-a solicitat revenirea la toponimul vechi, iar după aceea a fost organizat şi un referendum, abia în 2004 autorităţile au permis ca Dibrova să se numească Apşa de Jos.

Acum câţiva ani, doctorul Ion M. Botoş, preşedintele Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia „Dacia”, hotărăşte să deschidă în propria-i casă Muzeul de Istorie şi Etnografie „Dacia Liberă”. Fiind un perspicace susţinător şi promotor al valorilor româneşti din zonă, a adunat cele mai interesante vestigii ale trecutului. Astfel în muzeu sunt cărţi, ziare, reviste cu şi despre românii din Transcarpatia şi Maramureşul istoric. De asemenea, aici este o colecţie impunătoare de numismatică, precum şi una de ceramică tradiţională. Ion Botoş a ales cu migală toate vestigiile, astfel muzeul reprezintă un adevărat centru de cultură şi spiritualitate. Chiar dacă este unul privat, oricine este binevenit să aducă lucruri ce fac parte din patrimoniul moroşenilor, susţine Ion Botoş.

Apşa de Jos e o localitate deosebită în care oamenii au apărat şi-n vremuri de grele încercări bisericile neamului. În mijlocul localităţii sunt două coline şi pe ambele se află câte o biserică de lemn. Prima a fost ridicată la 1561 şi are hramul „Sfântul Nicolae”, iar a doua la 1776 şi are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Biserica veche de lemn este catolică, însă iniţial a fost ortodoxă. După anul 1990, moroşenii, mână de la mână, mai ridică o biserică, de data aceasta una de piatră, şi pentru a păstra suflul istoriei au pus o poartă de lemn maramureşeană. Şi pentru că în ziua în care subsemnatul a fost la Apşa de Jos era duminică, în ambele lăcaşuri sfinte erau creştini. Am aflat că de sărbători şi-n zilele de duminică oamenii locului se salută cu: „Lăudăm pe Iisus!”.

Pe timpuri aici erau căsuţe de lemn maramureşene, astăzi sunt o mulţime de palate, care mai de care mai mari. Mai toate au de la 20 de camere în sus, iar cel mai mare peste 50 de odăi. Cel mai interesant este că apşenii nu-şi vând casele, ci le dăruiesc. Oriunde ar pleca, cei de la Apşa de Jos revin la vatră. Ei nu vând pe nimic în lume casa, tradiţia şi neamul. E o lecţie pe care trebuie să o învăţăm toţi cei care vorbim şi simțim româneşte. La drum în România Mică în Maramureșul istoric, mintenaş totul va fi bine! 

Traseul urmat de mine poate fi văzut AICI.

Tablouri de pe Prut: Hănăsenii Noi/ GALERIE FOTO

IMG_4110De sus, de pe culme satul priveşte „spectacolul”  Prutului, iar în vale cei doi merg mână în mână de parcă ar valsa. În „paşii de dans” sunt doruri, dureri, istorii, poveşti şi tăceri… Tăceri care spun multe, tăceri care nu sunt sinonime cu uitarea, tăceri care macină. Şi e greu, apăsător de greu, amar, dar foarte amar când nişte parveniţi vor să croiască o altă istorie, vor să treacă cu tăvălugul peste adevăruri, să ridice la rang de eroi fel de fel de hoţi şi oameni de nimic. Satele noastre au porniri vechi, unele nici nu se mai ştie de când. Trebuie să le vorbim oamenilor despre valori, despre tradiţii, despre neam şi să-i aruncăm la coşul de gunoi al istoriei pe cei care cu neruşinare „rup” pagini valoroase din cartea neamului.

… Povestea acestei localităţi de pe malul Prutului începe pe la  1793, încă pe timpul domniei lui Mihai Suţu.  Mi-am propus să o admir şi să-i „gust” istoria. Într-una din zile am pornit spre Hănăsenii Noi, Leova, localitate aflată la peste o sută km distanţă de Chişinău şi la zece – de centrul raional. De altfel, e foarte uşor de ajuns, or satul e situat pe traseul Chişinău-Cahul.

Mi-a plăcut localitatea, mai ales în partea de jos, partea care a mai păstrat autenticul satului basarabean. Ştiu că unii ar spunea că nu mai putem rămâne prea mult în staţia istoriei şi că satul ar trebuie să capete o cu totul o altă faţă – modernă, că imaginea neaoşă e doar pentru nostalgici. Cred însă că tablourile arhaice dau spaţiului rural o notă de mister şi suavitate, sunt o provocare pentru cei care caută răspunsuri la întrebările care încep cu De ce. Satul cu imaginea lui neştirbită de moftul modernizării  ar avea mult mai mult de câştigat. Aici la Hănăsenii Noi mai e acel magnet care atrage – autenticul. E o atmosferă de poveste – căsuţe mici, garduri tupilate, ulicioare… şi oameni care îţi dau bineţe şi au o atitudine de parcă te-ar cunoaşte de-o viaţă.

Satul Hănăsenii Noi e de un pitoresc aparte, e un sat în care te simţi mai altfel, iar liniştea e cea mai mare stăpână. Miresmele  de corovatic şi flori de salcâm umblu văzduhul şi provoacă la amintiri. Nostalgii, nostalgii… De parcă ai fi acasă, de parcă ai merge pe uliţele satului tău, „ai zădărî colbul” şi te-ai lua la întrecere cu umbra. De pândă stă norul, cel călător ca dorul şi merge şi el alături ca şi cum ţi-ar arăta drumul.  Şi acesta duce spre biserică. Se spune că la Hănăsenii Noi exista un sfânt locaş de lemn încă pe la 1821, a cărui zidire a început cu şase ani mai devreme. Toate bune şi frumoase până la 1900 când mica bisericuţă este prădată de nişte tâlhari. Potrivit cărţii „Localităţile Republicii Moldova”, peste doi ani este pusă temelia unei noi biserici.

Ajuns la Hănăsenii Noi nu ai cum rezista provocărilor… şi porneşti spre Prut. Am măsurat cu pasul nici nu mai ştiu câţi km, mânat de curiozitatea de a vedea tablourile fermecate ale naturii. „Am stat la sfat” cu apele Prutului, cu copacii „suciţi” artistic de pe mal de râu, cu păsări care mai de care, cu florile din multele poieniţe… Apoi am admirat „întâlnirea” dintre râuleţul Sărata şi râul Prut, lângă sătucul Nicolaevca, ce intră în componenţa comunei Hănăsenii Noi.  Sărata era „gazda” irişilor galbeni de baltă.

Revin la Hănăsenii Noi pentru un scurt popas. Urmează alte două ore de frumoasă călătorie pe mal de Prut.

IMG_4102 IMG_4103 IMG_4118 IMG_4120 IMG_4133 IMG_4138 IMG_4143 (2) IMG_4145 IMG_4149 IMG_4151 IMG_4161 (2) IMG_4170 (2) IMG_4176 (2) IMG_4180 (2) IMG_4185 (2) IMG_4188 (2) IMG_4190 (2) IMG_4193

Istoria în piatră şi legenda cu bani / GALERIE FOTO

IMG_6521Ajuns în satele frumoase şi pitoreşti ale plaiului, înţeleg perfect că timpul aici curge altfel. Nu mă grăbesc de parcă m-ar fugări turcii, opresc şi privesc ceea e minunat şi încântător, ceea ce dă farmec acestui pământ. Sunt locuri de basm, sunt locuri care nu te lasă să pleci cu una-cu două. Aici ascult poveşti şi legende şi las într-o parte istoria plină de date, de multe ori prea seci. Oricât de siropoase ar fi vorbele oamenilor care nu se ghidează după cărţi, dar îşi duc viaţa după cursul firesc, acestea sunt mai altfel, mai de suflet. Au acel ceva care te provoacă, care-ţi lasă loc de de-ce-uri, uneori chiar copilăreşti, care ştiu să te „condamne” să iubeşti locurile frumoase ale acestui pământ, te îmbolnăvesc de dorul revenirii. 

…Au trecut câţiva ani de când am fost pentru prima dată pe la Cobani, Glodeni. Am revenit şi am rămas uluit din nou de peisajele mirifice. Şi am constat din nou că la Cobani nu ai cum să te plictiseşti, iar venind aici nu vei regretă. E minunat să priveşti de sus satul, să vezi tablourile frumoase pline de simplitate şi firesc. Peisaje de aici încântă privire şi liniştesc sufletul, iar oamenii, cu care stai de vorbă, ai impresia că într-un fel sau altul şi-au împletit destinul cu stâncile.

Cobani a ajuns să-şi scrie istoria alături de stâncile milenare mult mai târziu decât atestarea sa documentarea. De fapt, localitatea este una bătrână, considerată cea mai veche dintre Prut şi Nistru. Cobaniul are 642 de ani şi este atestat documentar la trei iunie 1374. Arheologii au arătat că aceste locuri erau populate mult mai devreme. Or, s-a descoperit că în sfârşitul secolului II î.Hr. aici era o aşezare tripoliană târzie.

Şi toponimul Cobani este unul interesant, iar provenienţa lui se pierde în negura anilor. Acesta porneşte de la o legendă. Pe malul stâng al Prutului era localitatea Zubreuţi, zisă şi Vasileuţii de Jos, în unele documente Vasileuţii Mari, iar cei care doreau să ajungă la Iaşi sau Botoşani plăteau bani pescarilor şi erau trecuţi cu barca. „Pe unde ai trecut Prutul?” – întrebau călătorii. „Mai jos de Suta de movile…” răspundea de cele mai multe ori cineva. „Cu bani?”, întrebau primii. „Cu bani, cu bani!”, răspundeau ceilalţi.

Potrivit lucrării „Documente privind Istoria României. Veacul XIV-XV”, inundațiile devastatoare ale Prutului i-au silit pe pescari să schimbe năvoadele pe coase și pluguri, aceștia și-au mutat cuiburile lângă stâncile ocrotitoare de pe râul Camenca, aducând pe vatra noua și supranumele Cubani. Astfel Zubreuții, zis și Vasileuții Mari, s-au contopit într-o singură așezare Cubani.”

Mai târziu, prin 1974, sovieticii schimonosesc toponimul Cubani şi-l transformă în Cobani. Şi astăzi în sat mai pot fi întâlniţi oameni care au acte (certificate de naştere, diplome de absolvire) în care denumirea satului e trecută drept Cubani.

Oricât aş scrie despre Cobani gândurile îmi zboară la reciful coralier, dar mai ales la inegalabila şi impresionanta „Stânca Mare”. În epoca de piatră aici au locuit oameni, mai târziu, în anii sovietismului, când trecerea peste comori şi valori era la modă, „Stânca Mare” avea să devină victima industrializări. Aruncând o parte din ea în aer, mai-marii zilei au şters din istorie şi frumuseţe. În 1988, au fost opriţi din „opera” de distrugere de câţiva temerari de la Mişcarea Ecologistă din Moldova. Astăzi, Stânca Mare este un monument în aer liber, protejat prin lege.

Parte din acest frumos peisaj de la nordul Moldovei e şi râul Camenca, numit de localnici şi Camca. Apele-i şerpuiesc printre stâncile milenare şi dau tabloului impresionant al naturii şi o mai mare valoare.

Cine ajunge la Cobani v-a rămâne uluit nu doar de splendorile naturale, dar şi de cele spirituale. Localitatea e printre puţinele dintre Prut şi Nistru ce are o biserică de lemn. Aceasta a fost ridicată la 1838. La Cobani există şi un Muzeu de Istorie şi Etnografie, inaugurat acum doi ani, iar cei care ajung aici au posibilitatea să cunoască mult mai multe despre această localitate plină de istorii şi legende.

IMG_6552 IMG_6541 IMG_6530 IMG_6528 IMG_6524 IMG_6522 IMG_6521 IMG_6520 IMG_6517 IMG_6516 IMG_6515 IMG_6510 IMG_6509 IMG_6507 IMG_6504 IMG_6503 IMG_6384 IMG_6383 IMG_6379 IMG_6363 IMG_6354 IMG_6352 IMG_6345 IMG_4087 IMG_4081 IMG_4078 IMG_4068 IMG_4032 IMG_4030 IMG_4028

Pe un drum vechi, la Curtea Domnească

 

Atunci când pornesc la drum îmi doresc să aflu cât mai multe, să descopăr pagini care au fost date uitării, adevăruri care au fost spuse pe jumătate sau au fost lăsate într-un condamnabil con de umbră. De dată data aceasta firul poveștii de călătorie duce spre o localitate veche dintre Nistru și Prut, o localitate în care au poposit 14 domnitori.  Pentru a vă spune mai multe despre Lăpușna de prin părțile Hânceștilor am acceptat provocarea Asociaţiei de Dezvoltare a Turismului în Moldova și am pornit spre târgul de odinioară, reședință de județ cândva.

IMG_2958

Lăpușna e localitate ce are o profundă încărcătură istorică, dar se știu prea puține lucruri. „Este în afară de orice îndoială că târgul Lăpușnei – modestul sat de astăzi – este unul din cele mai vechi târguri ale Moldovei”, afirmă  Aurel V. Sava în ”Documentele privitoare la târgul și ținutul Lăpușnei”.

Deși e atestată documentar la 1454, pe timpul domniei lui Petru Aron, unele surse scot în evidență că localitatea e și mai ”bătrână”. Într-un act domnesc semnat de Alexandru cel Bun în 1430-1431 apare cu numele de Lepoveșna, în același timp este trecut hidronimul Lăpușna. Mai târziu, însă, doi istorici – Sergiu Tabuncic și Gheorghe Nicolaev, după cercetări amănunțite, au întocmit o hartă, conform căreia Lepoveșna și Lăpușna ar fi două așezări diferite.

Potrivit istoricilor, Lăpușna a cunoscut o dezvoltare impresionantă pe timpul domniilor lui Petru Rareș 1527 – 1538; 1541 – 1546, iar sub Alexandru Lăpușneanu  1552-1561, 1564-1568 importanța Lăpunei ca centru comercial și meșteșugăresc continuă să crească.

Și pentru că veni vorba despre Alexandru Lăpușneanu, cred că ar bine de spus că mama acestuia era din Lăpușna. Ba mai mult, există surse care nu exclud că și domnitorul s-a născut aici și și-a petrecut copilăria. Inițial acesta a fost cunoscut drept Petru stolnicul, ajunge, însă, voievod cu prenumele Alexandru.  Peste un secol de la cele două domnii ale sale, i se spune Lăpușneanu și asta, spun specialiștii, pentru a-l deosebi de alți domnitori cu același prenume.

Mai multe urme ale istoriei atrag la Lăpuşna – situl arheologic „Târgul medieval”, Beciul de piatră, „Cimitirul medieval”. În total, 17 situri arheologice au fost descoperite la Lăpuşna – necropole, aşezări umane din epoca bronzului, fierului, epoca antică. Din 1993 toate acestea au fost declarate monumente de importanţă naţională.

O adevărată atracţie turistică la Lăpuşna devine beciul medieval, care este în reabilitate acum, deopotrivă cu edificiul Curţii Domneşti.

IMG_2915

Decenii la rând deasupra beciului vechi creştea iarbă deasă, şi doar intrarea putea fi văzută. Beciul era plin cu pământ şi rar cine bănuia imensitatea lui.

Astăzi, beciul construit la începutul secolului 18 a fost reabilitat. Pivniţa reprezintă o construcţie imensă cu pereţii din piatră, cu tavan boltit din cărămidă şi piatră, înalt de aproape 7 metri şi lung de vreo 16 metri.

Curtea Domnească de la Lăpuşna, aflată în restaurare acum, se zice că a existat cu adevărat pe timpul  domniei lui Alexandru Lăpuşneanu. Acum a fost proiectată deasupra beciului medieval, de arhitecţi locali. Curtea Domnească va avea mai multe nivele, mansardă, cu interior inspirat din case domneşti cunoscute în oraşele Moldovei istorice.

IMG_2932

Exteriorul Curţii Domneşti de la Lăpuşna a fost inspirat de casa domnească de la Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu, care s-a păstrat integral.

Alexandru Lăpușneanu este în cunoscut în istorie și pentru faptul că a rostit câteva expresii pitorești – De mă voi scula pe mulți am să popesc sau De voi nu mă vreți  eu vă vreau și de voi nu mă iubiți eu vă iubesc.

IMG_2907Din Curtea Medievală se vede frumoasa biserică a Lăpuşnei. Nu este exclus cu mai înainte aici ar fi existat un sfânt locaș de lemn. Pentru că biserica de piatră, ridicată în anii de domnie a marelui Ștefan, a  ajuns la un grad sporit de degradare, la 1814 începe zidirea altei biserici, la fel din piatră. Finisată la 1819, veche de două secole, având hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil,  aceasta cheamă de sărbători și duminicile creștinii la rugăciune.  Doctorul habilitat Gheorghe Postică referindu-se la cercetările arheologice notează că biserica actuală a fost construită pe un stabiliment nou, fără avea vreo legătură cu un alt locaș medieval anterior.  Mai mult, sursele notează că la 1812, la Lăpușna era o biserică de lemn.

Documentele arată că pe aici trecea Marele Drum comercial  Moldovenesc. Sute de căruțe încărcate cu mărfuri treceau în epoca medievală din Asia spre Europa Centrală și de Nord. Mai multe localități din R. Moldova,  au fost odinioară parte a Marelui drum comercial medieval. Pe aici treceau comercianții care duceau mărfuri în toată Europa, pe aici se opreau la vămi, schimb de cai, hanuri, beciuri, aici făceau popasuri. Mai bine de 10 târguri dintre Prut și Nistru erau amplasate pe Drumul medieval Moldovenesc.

La Lăpuşna, Hânceşti se încrucişau mari drumuri medievale, precum Drumul polonez şi Drumul tătăresc. Pe mare drum comercial, mirodeniile şi țesăturile Orientului, blănurile şi pieile erau schimbate pe produse locale: ceară, peşte, lână, poloboace şi multe altele.

Mai târziu, când pe teritoriu dintre Prut și Nistru erau numai patru localităţi cu statut de reşedinţă de ţinut, Lăpuşna era printre ele, alături de Soroca, Tighina şi Orhei. Despre importanța și măreția Lăpușnei aflăm și din Poema polonă a cronicarului Miron Costin (1633-1691), care notează că în Ţinutul Lăpuşna era oraşul Lăpuşna şi orăşelul Chişinău.

Sunt multe încă de spus, dar și aflat despre Lăpușna. Sunt convins că voi reveni să o admir în alte timpuri și anotimpuri. E o certitudine că Lăpușna va deveni una din cele mai căutate destinații dintre Prut și Nistru, iar Curtea Domnească de aici va fi cartea de vizită a zonei. Tot ce se va aici de acum-ncolo va readuce Lăpușnei faima reședinței de ținut de odinioară.   

IMG_2938 IMG_2934 IMG_2930 IMG_2908 IMG_2905 IMG_2902 IMG_2897 IMG_2896 IMG_2915 IMG_2964IMG_2943 IMG_2948

Mai multe despre perlele de la Lăpușna AICI.

La Alba Iulia – locul Marii Uniri

IMG_0095Au trecut 97 de ani de la Marea Unire. Generația noastră a aflat prea târziu despre evenimentul de glorie al neamului românesc. Bunicii nu ne spuneau de teama politrucilor vremii, iar părinții nici nu știau despre această pagină de aur. După ce norii grei ai sovietismului năuc au fost dați la o parte, am început să răsfoiesc cu nesaț cărțile în care se spunea despre Unirea de la 1918. Îmi doream să văd locurile în care au fost spuse cuvinte tari pentru istoria neamului românesc, însă cel mai mult visam să ajung în capitala unirii tuturor românilor – Alba Iulia. În zi de unu decembrie vă propun să cunoașteți ALBA IULIA – locul în care atunci când rostești unire de trec emoții de nedescris.

Dorința de a ajune în orașul MARII UNIRI dă peste cap orice urme de oboseală. Cele aproape zece ore de drum trec neobservate, mai ales când ai alături de tine oameni care vorbesc cu mare dragoste, cu mari trăiri despre evenimentul de la 1918.

Cam 650 de kilometri, atât am parcurs de la Chișinău până în orașul MARII UNIRI. Traseul poate fi urmărit  AICI. Am ales o cale mai lungă pentru că am vizitat și alte locuri frumoase și pline de istorie. Cei grăbiți pot ajunge și mai repede la Alba Iulia. Sugestii AICI și AICI.

IMG_0069

Alba Iulia e plină de perle istorice, culturale și arhitecturale. Potrivit DIGI 24,  capitala de suflet a românilor, s-a transformat spectaculos în anii care au trecut de la Marea Unire.  Clădirile unde s-a scris istoria la 1918  atrag mii de turişti din toată lumea în fiecare an.

Simbolul oraşului, simbolul României Mari, este Sala Unirii. Cei 1.228 de delegați au luat aici decizia istorică de unire a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și a Maramureșului cu Romania.

IMG_0079

Capitala Marii Uniri este astăzi un orăşel cochet care se mândreşte cu cea mai mare şi mai frumoasă cetate medievală din Sud Estul Europei. Miile de turişti fotografiază încântaţi fortăreaţa restaurată. Alba Iulia avea o cu totul altă înfăţişare la 1 Decembrie 1918. Era împărțită în două zone distincte, una închisă de ziduri groase, care proteja instituţiile și locuinţele celor înstăriţi, şi alta destinată oamenilor de rând.

IMG_0096 IMG_0068

Puţini ştiu că oraşul a găzduit şi o premieră culturală pentru România. Potrivit istoricului Tudor Roșu de la Muzeul Național al Unirii, în ciuda faptului că era mic şi că nu era o asezare urbană dezvoltată, exista totuşi o viaţă culturală intensă la Alba Iulia, în sensul că aici a avut loc, în 1898, prima proiecţie cinematografică din Transilvania.

După 97 de ani de la Marea Unire, Alba Iulia are altă faţă arhitectonică şi o populaţie mult mai mare.

„La 1918 Alba Iulia mai era doar un mic orăşel de provincie, cu o populaţie sub 10 mii de locuitori. Era în primul rând garnizoană, era un oraş militar, iar vechea vatră a oraşului se mutase în zona oraşului de jos, ceea ce numim azi oraşul de jos”, precizează Tudor Roșu.

Timpul nu a adus numai schimbări în bine însă. Unele simboluri ale oraşului nu mai sunt.

Este şi cazul Hotelului Hungaria care a fost demolat, în locul lui construindu-se un bloc de locuinţe.
Alte clădiri au rezistat însă unui secol care a trecut peste ele.

Dacă la începutul secolului XX în Palatul Justiţiei funcţiona Tribunalul, astăzi în clădire îşi au sediul Prefectura, Consiliul Judeţean şi Curtea de Apel. Aspectul nou al oraşului îl dă mai ales cartierul Cetate. S-a născut odată cu un proiect de construcții masive care a dat la sfârșitul anilor 1980 forma de astăzi a Cetăţii Unirii, notează colegii de la DIGI 24.

IMG_0073

Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia este o perlă a ortodoxiei româneşti din capitala Marii Uniri. Aceasta stă de veghe la credinţa neamului de mai bine de nouă decenii. Impunătoare, plină de lumină, aceasta este mult mai mult decât o Casă a Domnului, o Casă a credinţei adevărate, ea este simbolul unităţii româneşti.

IMG_0050

Catedrala de la Alba Iulia a fost zidită 1921-1922. La 15 octombrie 1922, a avut loc încoronarea Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria. Potrivit documentelor, acest eveniment vine să confirme actul istoric de la unu decembrie 1918 – Marea Unire.

IMG_0039

Arhitectural sfântul locaş din inima Transilvaniei urmează tradiţia românească, având elemente din timpul domnitorilor munteni Matei Basarab şi Sfântul Constantin Brâncoveanu.

IMG_0025

IMG_0040Cei care ajung aici rămân uluiţi de pictura deosebită, dar şi de diversele inscripţii comemorative. Astfel, putem citit şi reţine evenimente importante din istoria şi cultura neamului românesc. Pe plăci sunt înscrise momente precum: Tipărirea pentru prima dată în limba română a Noului Testament la 1648; Unirea de la 1600, înfăptuită de Mihai Viteazul; Martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan de la 1784; Refacerea unităţii spirituale şi bisericeşti a românilor din 1948.

Pe catapeteasma impunătoare sunt şi icoane cu Sfinţii Ierarhi ai Transilvaniei: Ilie Iorest (1640-1642) şi Sava Brancovici (1656-1683) şi ale Cuvioşilor Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Nicolae Oprea de la Sălişte.

IMG_0099


IMG_0025IMG_0046

IMG_0035IMG_0031

Mai multe fotografii din orașul Marii Uniri – Alba Iulia pot fi admirate AICI.

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!

Pe cărarea șarpelui, la Cerlina

1 Nistru, sept.2013 179

Satele de pe mal de Nistru sunt adevărate oaze la văzul cărora nu ai cum să taci. De la Nimereuca până la Cerlina (raionuil Soroca) bătrânul Tiras e admirabil şi misterios. Ba se suceşte, ba se răsuceşte. Pe alocuri curge leneş, tăcut şi lent, apoi, pe neprins de veste devine grăbit şi gălăgios.

Ca să vezi frumuseţile trebuie să mergi încet, să urci şi să cobori de pe stânci, fără mare grabă, să ai răbdare şi să uiţi de măsura timpului. Ore bune am tot stat şi admirat tablourile pictate cu multă migală de către Cel de Sus.

De la Cerlina, Nistrul, privit de sus, e ca un şarpe. Cred că a privi aceste frumuseţi doar cu ochiul nu înseamnă aproape nimic, măsura, importanţa, valoarea lor trebuie trecută, în primul rând, prin filiera sufletului. Orice pas înseamnă o nouă privelişte, orice pas înseamnă o nouă exaltare, o nouă, dar aceeaşi replică: „Extraordinar!”.

Cerlina e o localitate „bătrână”, situată la 155 de km de Chişinău (M2). Unele documente spun că aceasta îşi porneşte istoria încă de pe la 1425, de pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Alte surse „întineresc” satul cu mai mult de un secol şi jumătate. Astfel, se spune că acesta este atestat documentar la 1598, pe timpul domniei lui Ieremia Movilă. Într-o altă sursă, este arătat satul Cerlina e din 1664, când în fruntea Ţării Moldovei era Eustratie Dabija.

Potrivit regretatului cercetător Ion Dron, toponimul Cerlina ar fi pornit de la numele personal (de familie) Cerlen(a).

Dincolo de confuzii istorice, de legende, de poveşti, sunt vorbele sincere ale oamenilor de aici. Ţin la satul lor, găsesc cele mai frumoase epitete şi comparaţii pentru a-l descrie. Şi atunci nu mai rezist şi mai urc pe o stâncă şi admir peisajele „apucătoare” de inimă. Să le tot priveşti, iar sufletul să se bucure de „întâlnirea” cu cele mai frumoase şi deosebite privelişti ale Basarabiei.

Călătoria pe mal de Nistru continuă…

Nistru, sept.2013 153 Nistru, sept.2013 147 Nistru, sept.2013 134 Nistru, sept.2013 131 Nistru, sept.2013 120 Nistru, sept.2013 112 1 Nistru, sept.2013 179 ! Nistru, sept.2013 148 ! Nistru, sept.2013 144

Satul Marii Uniri

Acum apIMG_0738roape un secol aici s-a vorbit mult despre Unire. Marele evenimente de la 1918 făcea parte din destinul lor. Alături de alţi peste 80 de membri ai Sfatului Ţării ei au votat Unirea Basarabiei cu România.

Cred că nu greşesc dacă afirm că satul acesta poate fi numit – Satul Marii Uniri. De aici, de la Răzeni, Ialoveni, veneau girurile a trei personalităţi – Ion Pelivan, Ion Inculeţ şi Elena Alistar. Aproape cinci decenii, numele lor au stat într-un condamnabil con de umbră. Astăzi, acestea sunt purtate cu mândrie de Liceu, Casă de Cultură şi, respectiv, Bibliotecă.

Pe timpurile sovieticilor rar de tot cine mai pomenea de Ion Pelivan, Ion Inculeţ şi Elena Alistar, doar în cercuri restrânse.

IMG_0765Ion Pelivan s-a născut la 1 aprilie 1876, la Răzeni. Unul din nepoţii săi, Constantin Pelivan, îmi spune că acesta a fost un mare patriot, un om nemaipomenit, care mai presus de toate punea dragostea pentru neam şi ţară. Spre deosebire de alţi membri ai Sfatului Ţării, Ion Pelivan a semnat fără ezitare Unirea Basarabiei cu România. Era primăvara lui 1918, Ion Pelivan devenea o figură importantă în România Mare, a deţinut funcţia de ministru al Justiţiei şi a fost deputat în mai multe legislaturi. Marele patriot s-a sfârşit în 1954 într-o celulă întunecoasă de la Închisoarea de la Sighet. Potrivit documentelor, Ion Pelivan s-ar fi îmbolnăvit din cauza regimului alimentar şi lipsei îngrijirilor medicale de care avea nevoie. Apropo, am fost la Închisoarea de la Sighet, astăzi muzeu. Starea era între a intra şi nu, între curiozitate şi teamă.

De cum am deschis uşa am avut impresia că mai bântuie mirosul pestilenţial, că se mai aud vocile nevinovate ale deţinuţilor, în mare parte personalităţi din diferite domenii.

Potrivit cărţii „Generaţia Unirii”, semnată de Iurie Colesnic, Ion Pelivan a fost reînhumat la Cimitirul Mănăstirii Cernica, aflată aproape de Bucureşti.

IMG_0768Ion Inculeţ, născut la fel la Răzeni, la cinci aprilie 1884, a fost ales preşedinte al Sfatului Ţării la 21 noiembrie 1917. Peste patru luni a pledat pentru Unirea Basarabiei cu România. După marele eveniment, Ion Inculeţ a fost ministru fără portofoliu, ministru de stat (pentru Basarabia), ministru al Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, ministru de Interne etc. Acesta a decedat la 19 noiembrie 1940, la Bucureşti.

IMG_0712

IMG_0759Elena Alistar nu este originară din Răzeni, dar numele ei se leagă plenar de această localitate, or a activat în calitate de învăţătoare din 1904 până în 1916. Elena Alistar, născută la Vaisal, Ismail, astăzi Vasilievka, raionul Bolgrad, la 1873, până la 1918 a trecut prin malaxorul „organelor” de atunci. Astfel, potrivit cărţii „Generaţia Unirii”, la 19 august 1914 este arestată, fiind învinuită de agitaţie pro-românească. A stat în Penitenciarul din Chişinău timp de 45 de zile, iar în lipsă de probe este eliberată. Elena Alistar a fondat Liga Culturală a Femeilor din Basarabia, din partea căreia şi este aleasă deputat în Sfatul Ţării. După Unire a fost directoare a Şcolii Eparhiale de Fete din Chişinău, iar datorită ei această instituţie devine una de elită. La 28 iunie 1940, când are loc Raptul Basarabiei, Elena Alistar se refugiază în dreapta Prutului, la Iaşi. Apoi, trece cu traiul la Pucioasa, judeţul Dâmboviţa. Elena Alistar a decedat în anul 1955 şi fost reînhumată la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

La Răzeni e înţeleasă cel mai bine lecţia istoriei. Aici se ştie că omul cu verticalitate are de câştigat, că demnitatea e un lucru de preţ, iar respectul se câştigă prin fapte bune şi cuvinte bine cântărite.