La un Festival-Sărbătoare, pe mal de Răut

Drumuri, istorii, poveşti, destine…  Un noroc, un mare noroc e să cutreieri acest pământ binecuvântat de Cel de Sus cu de toate, să asculţi vorbe frumoase despre oameni şi locuri şi să răsfoieşti file pline de evenimente şi fapte. Satele noastre impresionează în orice anotimp al anului – fie prin peisaje deosebite, fie prin tradiţii şi obiceiuri interesante, fie prin gospodarii desăvârşiţi pe care-i are. De Duminica Mare, eleganţa şi rafinamentul ne-au provocat să ne întoarcem la istorie, să vedem cât de bine ne stă în portul neamului, să înţelegem povestea firului lucrat cu migală şi suflet, să ascultăm cântecele neamului, să admirăm jocul acestui pământ.

Am ajuns pe mal de Răut, la Domulgeni, Florești, la Festivalul Turistic Național „Duminica Mare” – un expozeu al vieții de la țară, plină de farmec, de culori, de arome, de sunete care mai de care. 

Evenimentul de aici este mai mult decât unul cultural și turistic, e o lecţie a neamului, e o lecţie a continuităţii. Duminica Mare este una din marile sărbători care adună oamenii.   

Când casele sunt pline de corovatic, iar pe la porți sunt frunze de nuc, tei sau vișin, pe mal de Răut se desfășoară minunatul Festival ce poartă denumirea Duminica Mare. Evenimentul adună pe cei care pun la loc de cinstre tradițiile și valorile neamului. Oaspeții sunt primiți așa cum se cuvine. Bucatele alese și cuvintele frumoase fac parte din scenariul zilei. Cine ajunge la Domulgeni e musai să guste din preparatele din carne, or oamenii locului sunt renumiți prin felul lor de a le pregăti. Și gospodinele  pun pe mese cele mai gustoase plăcinte și sărmăluțe.

În zi de sărbătoare lunca Răului e plină de muzică, joc şi voie bună.  Decorul rustic, folclorul, tradiţiile arată că localitatea e una foarte veche. Deşi e atestată documentar la 1611 rădăcinile sunt mult mai adânci, or există un loc pe care se găsesc vestigii paleolitice, iar primii oameni s-au stabilit acum mai bine de 14 mii de ani.  

Cine ajunge la Festivalul de la Domulgeni înțelege că tradițiile mai sunt păstrate, că avem cu ce ne mândri. E a opta ediție, iar lada de zestre e deschisă cu aceeași dragoste.   Succesul e gustat doar datorită partenerilor, localnicilor, vizitatorilor, or, acest festival are rezultate bune, an de an, susține inițiatoarea evenimentului-sărbătoare, președinta Asociației Naționale de Turism Rural, Ecologic și Cultural (ANTREC), Svetlana Lazăr.  Apropo, potrivit ei, din 2016, localitatea Domulgeni este înscrisă pe traseul turistic de patrimoniu internaţional „Pomul Vieţii împodobit cu pâinea de ritual şi vinul bisericesc”, traseu elaborat de către ANTREC- Moldova. 

La Domulgeni a fost și o sărbătoare a portului popular, or pe lângă parada și-au pus viză și creatorii de bijuterii vestimentare de toată frumusețea. Le-am furat cu ochiul, am încercat să le descopăr poveștile, tainele firelor aranjate ca într-un veritabil tablou. 

După ce am admirat perlele aduse de meșteri din diferite zone ale Moldovei, am gustat din bucatele alese, am hotărât să halăduiesc pe mal de Răut, dar și să urc cuceresc înălțimile. 

Dacă priveşti localitatea de pe cel stâncile milenare ce străjuiesc Răutul ai impresia că e un muzeu în care încape tot ce înseamnă un sat basarabean. E fascinant să vezi cum mai răsar căsuţele mici, iar printre ele stă biserica. Parte din istorie,  biserica Sfântul Ierarh Nicolae,  a fost înălţată la 1862. Atunci când ateii sovietici au dorit să închidă lăcașul, la 1952, oamenii locului au ieşit cu toapre şi furci pentru a o apăra. Astfel, şi-n anii de dezmăţului urss-ist a funcţionat biserica de la Domulgeni.  

Că țin la ceea ce au lăsat moșii și strămoșii o arată Muzeul satului. O mulțime de vestigii ale trecutului pot fi văzute aici. Acesta a fost deschis în 2010, de Rusalii, la prima ediție a Festivalului Turistic Naţional „Duminica Mare”.

Potrivit ghidului, casa-muzeu care a fost construită acum aproape 200 de ani, iar de-a lungul a două secole aici și-au dus traiul multe generații, care au păstrat comorile și valorile neamului.

Domulgeniul are acel ceva care te îndeamnă să revii (de Duminica Mare eram pentru a doua oară în această localitate de pe mal de Răut), să admiri, să stai tăcut pe vârf de stâncă în fața oceanului plin de culori, forme și arome. 

Mai multe despre Festivalul DUMINICA MARE, dar și despre satul Domulgeni citiți în revistele NATURA și MOLDOVA.

Reclame

DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI (II)/FOTO

…Continuu să fac notițe de călătorie în Infotrip-ul DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI. Urmează popasul la Muzeul de Etnografie și Istorie din Ciuciuleni. Constat din prima că este un loc în care aș sta mult timp pentru afla mai multe din paginile acestui impresionant sat din părțile Hânceștilor.

În peste zece săli pot fi  admirate exponate de o rară valoare. Muzeul de aici, cu puținii bani pe care-i are, reușește să fie un arhivar al timpurilor demult apuse.  De la pâine ritualică la obiecte pentru diverse meșteșuguri, de la ii, catrințe și cămăși populare până la haine militare, de la cărți vechi până la radiouri, televizoare, telefoane, calculatoare – toate sunt parte a Muzeului de la Ciuciuleni, de altfel o localitate veche, după cum avea să aflu din documentele vremii, atestată documentar la 1430, încă pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun. 

După ce am răsfoit pagini de istorie a venit și timpul unui respiro.  Și pentru că eram în unul din faimoasele sate din inima Codrilor – Ciuciuleni – ne-am scăldat ochii cu imagini de la geana pădurii.

 

Astfel se încheia prima zi de Descoperă Ținutul Hâncești, urma o alta, care ne umplea memoria cu amintiri, la fel de frumoase și palpitante.  Mai ales că a început așa cum place mie – cu o drumeție prin pădure – cum ar zice specialiștii – hiking.   Doar câțiva kilometri străbătuți printr-o superbă pădure și bateriile s-au încărcat gata să atragă o nouă porție de frumos și … sfânt.

Popas în zi de duminică facem la una din impresionantele lavre ale Basarabiei – Mănăstirea Hâncu, ctitorită la 1678.  După mai bine de un sfert de secol de dăinuire spirituală, Mănăstirea Hâncu avea să treacă prin răfuiala ateilor, încă la 1944, când aşezământului monahal i-au fost confiscate toate pământurile. Totuşi, călugării reuşesc să reziste tuturor umilinţelor încă 12 ani, când sunt alungaţi, şi lăcaşul este închis. Mănăstirea capătă alte destinaţii: staţiune de odihnă pentru studenţi şi sanatoriu pentru boli pulmonare. Şi, parcă pentru a alunga cu totul Duhul Sfânt care sălăşluia în aceste locuri, “Biserica de vară «Sfânta Cuvioasă Parascheva» este transformată în club, mai-marii având grijă de educaţia ateistă”, aici fiind organizate “lecţii de promovare a învăţăturilor marxist-leniniste” ori “sunt prezentate scenete care-l batjocoresc pe Dumnezeu”. După mai bine de patru decenii de tăcere spirituală, la 1992, Mănăstirea revine la menirea de odinioară.

În  Infotrip-ul DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI am mai admirat frumusețile din lunca Prutului, în apropiere de Nemțeni,  am privit cu cât dragoste a redat pe pânze Timotei Bătrânu locurile de basm din Nemțeniul drag și am ascultat vorbe frumoase despre cel care a fost Constantin Tănase – jurnalist și om politic, la muzeul aflat în incinta gimnaziului care-i poartă numele.  Tot prin părțile Hânceștilor – la Mirești –  am trecut pe la olarul Adrian Onuța – omul care dă suflet lutului, care păstrează cu sfințenie o tradiție a familiei, lăsată drept moștenire de către bunelul său. Adrian este un meșter iscusit, iar lucrările sale sunt apreciate și se  află la mare căutare. Vorbește cu mare drag despre acest meșteșug, iar în ceea ce face se observă perseverența.  

Ultimul popas l-am făcut la Lăpușna. Mai multe urme ale istoriei atrag aici  – situl arheologic „Târgul medieval”, Beciul de piatră, „Cimitirul medieval”. În total, 17 situri arheologice au fost descoperite la Lăpuşna – necropole, aşezări umane din epoca bronzului, fierului, epoca antică. Din 1993 toate acestea au fost declarate monumente de importanţă naţională.

O adevărată atracţie turistică la Lăpuşna devine beciul medieval, care este în reabilitate acum, deopotrivă cu edificiul Curţii Domneşti.

Mai multe despre Lăpușna în notița Pe un drum vechi, la Curtea Domnească.  Prima parte Tinutul DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI poate fi citită AICI .

Sunt încă multe de aflat, dar și de spus despre Ținutul Hâncești.  Voi încerca să completez Jurnalul de călătorie, în viitorul apropiat, cu notițe despre Biserica de lemn de la Cotul Morii, Situl Arheologic de la Stolniceni, Complexul Memorial din Mingir, Muzeul satului Negrea și altele.  E de-a dreptul minunat să-ți dorești să cunoști istoria, ca mai apoi să simți că faci parte și tu din ea. 

P.S.  Vă aștept pe blog, dar și pe natura.md

 

Pe malul drept al Tisei, la românii maramureșeni/ AUDIO&FOTO

Aproape de inima geografică a continentului, pe malul drept al Tisei, îşi scrie istoria din vechime o salbă de sate româneşti. Despre ele şi despre oamenii de aici prea puţin se scrie. Unii colegi din presă mi-au spus că nici nu ştiau că în regiunea Transcarpatică a Ucrainei sunt o mulţime de sate româneşti. Alţii, după ce le-am spus şi i-am îndemnat să meargă acolo, au invocat diverse motive, ba că e prea departe, ba că e obositor. Ajung pentru a treia oară în Maramureşul istoric, în satele urmaşilor demni ai dacilor liberi. Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Slatina, Biserica Albă, Strâmtura, Topcino, Bouţu Mare, Bouţu Mic, Podişor, Cărbuneşti, Plăiuţ – aici trăiesc de sute de ani cei care au stat la temelia neamului românesc, de aici a pornit limba română, datina strămoşească etc. Astăzi vă spun despre una dintre cele mai mari localități românești – Apșa de Jos. E un reportaj realizat cu suportul domnului Ion Botoș, președintele Asociației DACIA, o organizație pe care o diriguiește de mai bine de 15 ani și care ține flacăra românismului mereu aprinsă. Vă propun să ascultați o secvență despre dragii mei moroșeni, despre cei mai tari români (cel puțin asta cred eu), plasată pe post la Radio Moldova Actualități în cadrul Emisiunii MATINAL NAȚIONAL

ÎN MARAMUREȘUL ISTORIC, PE CALEA UNDELOR  (Reportaj marca RADIO MOLDOVA ACTUALITĂȚI)

Oamenii locului ştiu bine istoria. Stând de vorbă câteva minute, lesne îţi dai seama cât ţin de mult la limbă, tradiţie şi neam. Chiar dacă li s-a impus pe timpurile sovieticilor glotonimul de limbă moldovenească, oricum ei dintotdeauna au crezut că vorbesc româneşte şi sunt români. Doar în actele oficiale numele localităţilor româneşti din dreapta Tisei au fost schimonosite, în schimb localnicii le-au spus aşa cum ştiau din moşi-strămoşi.

Aici, în dreapta Tisei sunt cele mai vechi aşezări româneşti, populate cu demnitate de urmaşii adevăraţi ai dacilor liberi, urmaşi ai lui Bogdan şi Dragoş. Şi astăzi dacă stai la sfat cu moroşenii poţi observa graiul lor parcă luat din cronici. Limba românească veche şi înţeleaptă, vorba lui Eminescu, a fost pe parcursul anilor liantul de păstrare a identităţii româneşti. Nu este întâmplător că de acolo de unde porneşte inima limbii noastre, din Maramureşul istoric, de la Peri, rebotezată de ucraineni Gruşevo, acolo unde s-a aflat Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail”, au fost tipărite primele traduceri ale cărţilor sfinte în româneşte.

Într-un document scris în limba română şi publicat de Iona Mihalyi de Apşa în „Diplome maramureşene din sec. XIV şi XV” este menţionat că localitatea Apşa de Jos este atestată documentar la 25 noiembrie 1387, când regele Sigismund recunoaşte şi pune în stăpânire pe Ioan Românul, fiul lui Dragomir şi nepotul lui Balc şi Drag în moşia acestei localităţi. Mai bine de cinci veacuri Apşa de Jos a purtat acest nume, dar după 1946 localitatea este rebotezată de sovietici Dibrova. Şi chiar dacă din anul 2000 s-a solicitat revenirea la toponimul vechi, iar după aceea a fost organizat şi un referendum, abia în 2004 autorităţile au permis ca Dibrova să se numească Apşa de Jos.

Acum câţiva ani, doctorul Ion M. Botoş, preşedintele Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia „Dacia”, hotărăşte să deschidă în propria-i casă Muzeul de Istorie şi Etnografie „Dacia Liberă”. Fiind un perspicace susţinător şi promotor al valorilor româneşti din zonă, a adunat cele mai interesante vestigii ale trecutului. Astfel în muzeu sunt cărţi, ziare, reviste cu şi despre românii din Transcarpatia şi Maramureşul istoric. De asemenea, aici este o colecţie impunătoare de numismatică, precum şi una de ceramică tradiţională. Ion Botoş a ales cu migală toate vestigiile, astfel muzeul reprezintă un adevărat centru de cultură şi spiritualitate. Chiar dacă este unul privat, oricine este binevenit să aducă lucruri ce fac parte din patrimoniul moroşenilor, susţine Ion Botoş.

Apşa de Jos e o localitate deosebită în care oamenii au apărat şi-n vremuri de grele încercări bisericile neamului. În mijlocul localităţii sunt două coline şi pe ambele se află câte o biserică de lemn. Prima a fost ridicată la 1561 şi are hramul „Sfântul Nicolae”, iar a doua la 1776 şi are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Biserica veche de lemn este catolică, însă iniţial a fost ortodoxă. După anul 1990, moroşenii, mână de la mână, mai ridică o biserică, de data aceasta una de piatră, şi pentru a păstra suflul istoriei au pus o poartă de lemn maramureşeană. Şi pentru că în ziua în care subsemnatul a fost la Apşa de Jos era duminică, în ambele lăcaşuri sfinte erau creştini. Am aflat că de sărbători şi-n zilele de duminică oamenii locului se salută cu: „Lăudăm pe Iisus!”.

Pe timpuri aici erau căsuţe de lemn maramureşene, astăzi sunt o mulţime de palate, care mai de care mai mari. Mai toate au de la 20 de camere în sus, iar cel mai mare peste 50 de odăi. Cel mai interesant este că apşenii nu-şi vând casele, ci le dăruiesc. Oriunde ar pleca, cei de la Apşa de Jos revin la vatră. Ei nu vând pe nimic în lume casa, tradiţia şi neamul. E o lecţie pe care trebuie să o învăţăm toţi cei care vorbim şi simțim româneşte. La drum în România Mică în Maramureșul istoric, mintenaş totul va fi bine! 

Traseul urmat de mine poate fi văzut AICI.

Oul – vedeta de la Vama

Pe drumul european E58, la Vama, județul Suceava, se află un Muzeu deosebit, acesta găzduiește cea mai mare colecție de ouă din România, dar și una din cele mai importante și interesante din Europa.

Împreună cu alți colegi, în cadrul #tripbucovina, am admirat impresionante exponate de la Muzeul Oului de la Vama. Pentru că cea care a avut inspirația de a-l deschide – Letiția Orșivschi – era într-o delegație peste hotare, ghid ne-a fost Cătălina Orșivschi, sora amfitrioanei.

De la ea am aflat că aici sunt ouă din toată lumea, lucrate în tehnici diferite, pe coajă de ou, lemn, ceramică, porţelan, piatră, sticlă. Fiecare ou are o poveste, spusă cu mari emoții de către Cătălina, fie că e vorbă exponate din colecția de familie, fie că sunt dăruite sau cumpărate. 

La Muzeul de la Vama sunt și ouă rare, cum ar fi de: emu, tinamu, de broască țestoasă, crocodil, flamingo. Recunosc, cel mai mult am fost uluit cu câtă migală sunt lucrate ouăle de dimensiune foarte mici, ca cele de potârniche, vrabie, porumbel. Evident, sunt expuse și ouă de fazan, păun, găină rață, gâscă, prepeliță, curcă, struț etc.    

Doritorii de a înțelege cum ajunge un ou operă de artă pot participa la Atelierul de încondeiere.

Cătălina Orșivschi, pasionată de poezie, laureată a mai multor competiții literare, a înșirat gândurile despre Muzeului Oului de la Vama.

  • Muzeul Oului Vama
  • strada Gării, numărul 20, 727590, sat Vama, comuna Vama, județul Suceava
  • +4 0230 239 212
  • +4 0745 869 529
  • +4 0740 540 276

 

 

Cu drag și mândrIE de Ziua Universală a IEI / FOTO

Astăzi este Ziua Universală a Iei. Comunitatea online „La Blouse Roumaine” a propus, la 21 ianuarie 2013, ia – bluza tradițională românească – drept brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sânziene, prima Zi Universală a Iei, notează Agerpres. Mai multe despre IE gasiți AICI.

Ziua Universală a Iei e sărbătorită pe șase continente, în peste 50 de țări.   Ia e tot mai mult pusă la loc de cinste. E purtată cu mândrie la diverse sărbători de unele doamne și domnișoare, iar de altele chiar zi de zi. Fiecare ie are eleganță și rafinament, fiecare ascunde o poveste… Și nu contează dacă e veche sau nouă ia.   E adevărat că spunea cineva –  ia veche e ca și vinul, prin ani câştigă tot mai multă eleganţă şi rafinament. 

Ia trebuie admirată și privită cu mare atenție pentru a înţelege mai bine povestea firului lucrat cu migală şi suflet. 

De Ziua Universală a Iei vă propun să vă clătiți ochii cu ceva frumos. Și să știți că doamnele și domnițile din imagini poartă cu mândrIE IA strămoșească. 

IMG_5925 Romania 186 IMG_0708

că

IMG_9402 IMG_4160 IMG_0058 IMG_0056 IMG_0035 IMG_0454 IMG_8502 IMG_8468 IMG_6070 Palanca Calarasi Gabriela Lungu De prin stanga Nistrului Matusa Ana de la Marginea

FotografII  cu II sunt și AICI, dar și AICI

De drag de Maramureş

472151_402080449822237_490170197_oPornesc în Maramureş, partea de românime unde se ţine cu sfinţenie la credinţa neamului, acolo unde bisericile, mănăstirile sunt adevărate porţi spre cer, iar tradiţia e pusă la loc de cinste. Acesta e tărâmul care încântă mereu – cu impunătoarele porţi de lemn, cu Cimitirul Vesel de la Săpânţă, cu oameni dintr-o bucată, care şi-n era modernizării excesive poartă costum popular. Pentru  Maramureş e nevoie de o mulţime de superlative. Fiecare, însă, îl alege pe cel mai potrivit, pe cel care-i vine pe unda sufletului.

La hotarul dintre Moldova şi Maramureş

Romania 006

Primul popas l-am făcut la Pasul Prislop. Aici, am fost uluit de imaginile văzute, contrastele interesante. Am intrat şi la Mănăstirea „Sfânta Treime”.

Romania 020De fapt, Pasul Prislop este situat la altitudinea de peste 1400 de metri. Aici e, într-un fel, hotarul dintre Moldova şi Maramureş şi e cea mai înaltă trecătoare din România, cu o lungime de 50 de kilometri. Iarnă aici ajung doar temerarii, mai ales atunci când drumul e înzăpezit. În timpul verii, oricine-şi doreşte poate să-şi scalde ochii în priveliştile deosebite. Mai mult, aici, la Pasul Prislop, mai bine de patru decenii se desfăşoară Festivalul „Hora de la Prislop”. Evenimentul e organizat în duminica de după Sfânta Maria. La „Hora de la Prislop” îşi demonstrează măiestria bucovinenii, maramureşenii şi ardelenii.

Romania 032Călătoria continuă spre Borşa, o localitate „bătrână”, cum zic oamenii locului, or este atestată documentar la 1353. Deşi sunt o mulţime de lucruri de văzut, merg să admir Cascada Cailor. De altfel, e foarte uşor de ajuns, fie pe jos, fie cu telescaunul. Zgomotul ei se aude din depărtare.

Romania 050

Cascada Cailor

Cascada Cailor este una din cele mai imense, dar şi mai frumoase din România. De pe versantul abrupt al Rezervaţiei Piatra Rea cade apa rezultată din topirea zăpezii şi din ploi. E un spectacol al apei şi pietrei, e o simfonie a naturii, pe care să o tot asculţi în tihnă.

 Romania 073 Romania 080

De fapt, mulţi cred că s-au întrebat de ce această Cascadă e numită a cailor? Legenda spune că pe Muntele Piatra Rea erau păşuni imense, iar localnicii îşi ţineau hergheliile din primăvară până în toamnă. Locul, însă, nu era chiar atât de liniştit, mai ales din cauza urşilor, care urmăreau să-şi găsească uşor prada. Aceştia încercau să încolţească caii deasupra prăpăstiilor. Ultimii se aruncau în hău, iar urşii se alegeau cu o pradă uşoară. Se spune că într-o noapte întunecoasă, cu furtună, un urs a venit să-şi aleagă o pradă. Speriaţi de fulgere şi de atacul neaşteptat al ursului, animalele au luat-o la goana, direct spre prăpastie. Unii cai au scăpat, dar vreo 15 au căzut în hău. De aici a şi pornit numele de Cascada cailor.

Romania 081 Romania 079

După ce am admirat Muntele Cailor şi Izvorul Cailor îmi îndrept paşii spre telescaun. De sus se văd căsuţele maramureşenilor, parcă ar fi salbe de mărgele, răsfirate.

Am mai trecut pe la baştina lui Bogdan Vodă, primul domnitor al Moldovei. Apoi, am ajuns la Mănăstirea Bârsana, aici am şi dormit şi am asistat la Sfânta Liturghie.

10320353_757558904274388_554271542502513146_n IMG_2122

Un colac pe fiecare poartă

Maramureşul nu te lasă rece. Uneori rămâi impresionat, alteori şocat. Am observat că aici nu doar tradiţiile sunt conservate bine, dar şi munca pământului e ca pe timpuri. Oare timpul s-a oprit în Maramureş, oare oamenii iubesc prea mult pământul şi nu vor să-l „obosească” folosind tehnică sofisticată!? În unul din satele de pe Valea Izei, un ţăran stă la coarnele plugului de lemn. Astfel, de imagini, am văzut doar prin cărţi şi fotografii. Am discutat cu maramureşenii care au zis că nu li-e ruşine că nu sunt în pas cu moda. Ei sunt convinşi că pământul lucrat cu plugul de lemn dă roade mai bune, care sunt şi ecologic pure.

Pe lângă faptul că sunt oamenii ai gliei, maramureşenii s-au înfrăţit cu pădurea, cu codrul. Aici, totul e din lemn – biserici, cruci, troiţe, porţi, mobilă, veselă…

Romania 141

Porţile maramureşene sunt cunoscute în întreaga lume. Imense, cu diferite simboluri, acestea sunt adevărate opere de artă. Totul e bine calculat, orice element are o explicaţie. Pe orice poartă maramureşeană e de nelipsit colacul (desigur sculptat), care se spune că aduce belşug în casă. Un alt simbol e funia răsucită, care înseamnă întreaga viaţă a omului, cu bine şi cu rău. Pe unele porţi apare şi pomul vieţii, simbol al vieţii fără sfârşit şi al verticalităţii, pe altele mai sunt dăltuite dintele de lup, soarele, flori. E curios să vezi şi porţi care au sculptate versuri populare.

Cele mai falnice porţi de lemn din Maramureş se află în satele de pe râurile Mara, Cosău şi Iza.

 401690_405252722838343_1175315999_n 401690_405252716171677_842638487_n

Şi dacă bărbaţii fac cele mai frumoase porţi din lume, atunci femeile au grijă de casă – să fie mai ceva ca la un muzeu. Găzdoaia (gazda) trebuie să primească cum se cuvine oaspeţii – casa curată şi masa înşirată. De altfel, maramureşenii sunt foarte primitori şi deschişi la vorbă. Te pun la masă la locul cel mai de cinste, îţi dau horincă şi bucate tare gustoase. În una din zile, o gospodină mi-a pus într-o farfurie „tocană” (un fel de mămăligă moroşenească). E cu totul altfel decât mămăligă ştiută de noi, basarabenii. Maramureşenii o fac cu lapte, brânză de oaie, smântână şi jumări. Tot în Maramureş, o mătuşică mi-a dat de pomană, căci era zi de sâmbătă, o plăcintă creaţă şi o bucată de cozonac cu nucă.

IMG_2165 IMG_2160

Mariuca poartă zgardă

Oamenii locului ştiu legende, ştiu să vorbească ca nimeni alţii despre tradiţii, despre obiceiuri, despre portul lor. Maramureşul, de altfel e partea de românime în care lumea mai umblă în costume populare. Mariuca, o moroşeancă frumoasă, care vinde costume populare, mi-a vorbit cu pasiune despre portul de Maramureş. Am aflat că femeile tinere poartă pe cap pânzătură (basma) cu flori, iar cele mai în vârstă – neagră. La fel, acestea îmbracă – cămeşă (cămaşă), poale pe care se îmbracă două zadii, cu dungi orizontale, de două culori, dintre care , neapărat negrul (un fel de fuste), în faţă şi în spate, un pieptar din pănură ori un lecric (jachetă), gubă (un fel de suman).

301754_405241502839465_1952820050_nLa Bârsana, spre exemplu, am văzut foarte multe femei cu zadii cu roşu şi negru. Mi s-a spus că astfel, pot înţelege că doamnele sunt din sate de pe Valea Izei. În satele de pe Valea Marei femeile poartă zadii cu dungi galbene sau verzi, iar cele de Valea Vişeului – cu portocaliu. În grai moldovenesc sună amuzant să spui că o femeie e frumoasă dacă are zgardă. Ei bine, în Maramureş, zgarda este un accesoriu foarte important şi nu e altceva decât o salbă.

574496_405259342837681_1081602693_n 31186_123194617710823_8114629_n

549432_405259452837670_443603505_nMaramureşenii îmbracă cămeşe albe, scurte, cu mâneci lungi. Vara, aceştia, poartă gatii (pantaloni albi, foarte largi). Iarna bărbaţii îşi pun chimir,se îmbracă în cioareci (pantaloni strânşi pe picior) din lână albă, lecric (jachetă) şi gubă. Nelipsit în garderoba maramureşeanului este clopul (pălărie tradiţională). La fel, cei din Maramureş, atât femeile, cât şi bărbaţii încalţă opinci.

Mare bucurie când băieţii sau coconii, cum li se spune pe aici, iau clopul, cămaşa, gatii şi încing cu chisăul, un fel de brâu, iar pe umăr îşi pun o străiţă (traistă), iar iarna mai îmbracă şi lecric, adică un fel de cojocel. Fetele sau coconiţele poartă şirincă, adică basma, cămăşi cu trăsură, adică cu un fel de floricele cusute cu acul, zadie în dungi (catrinţă) şi ştinci ( ştrampi) de lână.

582004_405253296171619_902396350_n

 578503_405247389505543_158643110_n 560383_405245919505690_852176835_n

Maramureşul, cu certitudine, e raiul turiştilor, pelerinilor, fotografilor, cameramanilor, folcloriştilor… Maramureşul e al tuturor, or porţile-i sunt deschise. Oamenii de aici horesc (cântă) de minune. La petrecerile moroşenilor se cântă la zongură (chitară) şi ceteră (vioară).

Apropo, în Maramureş cântecele se numesc hori, iar a cânta înseamnă a boci.

Călătoria în Maramureş a continuat…

Romania 045 560962_456125404417741_1713397804_n 526404_456125094417772_1176904238_n