„Căciulile” basarabene de pe malul Prutului

Oricât priveşti în jur sunt numai movile. Unele mai mari, altele mai mici, acestea sunt parcă nişte căciuli aruncate pe ici-acolo. Se spune că ar fi vreo 3500, însă locul este cunoscut cu numele de „Suta de Movile”. Acestea se află între satele Branişte (Râşcani) şi Cobani (Glodeni), la o distanţă de circa 200 de kilometri de Chişinău.

Despre faimoasele movile a scris chiar şi Dimitrie Cantemir, iar scriitorul polonez Jozef Ignacy Kraszewsky a afirmat în una din lucrările sale că „Suta de Movile” este o necropolă a regilor sciţi. Locul apare indicat şi pe Harta lui Bauer din 1772.

Movilele sunt încărcate de frumuseţe, dar şi de multe mistere şi legende. Apariţia acestora e datorată fenomenelor naturale, mai mult fiind vorba de alunecări de teren, susţin unii. Alţii afirmă că acestea au fost ridicate în timpul unei bătălii cu turcii. Există opinii că acestea ar avea origine glaciară.

Profesorul Ştefan Ciobanu spunea despre „Suta de Movile”: „… una lângă alta se ridică ca nişte furnicare uriaşe un număr mare de movile, a căror provenienţă a dat naştere la diferite ipoteze… Dărâmate de vremuri şi de om, unele din ele par ridicături naturale. Dar faptul că asemenea movile se găsesc şi pe alte râuri, ne face să presupunem că aceste movile au fost create cu alte scopuri decât cele de pe dealuri”.

Movila Voinicului sau Ţiganului, cum o mai numesc unii, este cea mai mare şi are o înălţime peste 30 de metri. Majoritatea movilelor au între unu şi trei metri. Urcat pe ele poţi vede peisaje de poveste, pline de farmec. Aici soarele răsare şi apune mai altfel decât prin alte părţi, iar luna şi stele sunt parcă mai aproape, încât s-ar părea că le atingi cu mâna.
 

Iată cum puteți ajunge la Suta de Movile. Pentru detalii accesați AICI.

Reclame

Zece destinaţii de primăvară/ TOP „NATURA”

NATURA

Sursa foto: natura.md

Anotimpul verdelui crud e tocmai momentul potrivit de a cunoaşte mai bine locurile frumoase ale spaţiului dintre Prut şi Nistru. Revista „NATURA” a realizat un top al destinaţiilor de primăvară, locuri mai puţin promovate, unele chiar neîntâlnite în cataloagele de turism.

Astfel, publicația plasează pe primul loc   – Naslavcea – poarta de intrare a Nistrului în Moldova. Pe poziţia a doua a destinaţiilor de primăvară este Palanca, raionul Călăraşi. Locul bronzului e ocupat de Feteşti, Edineţ.

În top mai sunt incluse destinațiile: Horodiște și Duruitoarea Veche, Râșcani;  Călărăşeuca, Ocnița; Vadul-Raşcov, Șoldănești; Molovata, Dubăsari; Branişte, Râșcani și  Donici, Orhei.

Sunt o mulţime de locuri minunate între Prut şi Nistru, doar că depinde de sufletul nostru călător prin lume cât e de deschis în a le vedea, a le înţelege, a spune despre ele şi altora. Mai multe despre cele zece destinații de primăvară AICI

 

Povești de călătorie, cu doruri și-amintiri (I)

10436084_865258450160286_9026868216789850861_nSunt locuri care-ţi încarcă sufletul cu bucurie, seamănă în el frumosul, îţi scaldă ochii cu imagini idilice şi te liniştesc. Un râu, un izvor, un vârf de stâncă şi o poveste sau mai multe te provoacă să porneşti la drum să le vezi şi să le asculţi, să le înţelegi şi să le spui şi altora. Atunci când ajung să admir frumusețile plaiului, uluit de tot ce văd, îmi zic că doar  doar cârcotaşii pot spune că Moldova nu are ce oferi turiştilor. Cei care afirmă că pământul nostru e unul sărac în peisaje cred că nu ştiu nimic despre locurile de basm dintre Prut şi Nistru. Ei au nevoie de provocări, ce i-ar scoate din hibernare. Și cum anotimpul alb e tocmai unul potrivit pentru povești, mai ales, de călătorie, înșir aici rânduri din escapadele mele.   

Iarna strălucitoare și pură mă duce gândul la locuri foarte dragi mie – sate o de noblețe aparte, cu mici și vechi căsuțe, pe vârfuri de stânci milenare, încărcate cu fel de fel de legende, fire de apă, cu valuri line sau grăbite.  Poveștile mele de călătorie mereu sunt pline de doruri și amintiri și atunci când “trec” prin ele mă încarc cu o stare de bine.

Horodiste Rascani

Orice loc vizitat de mine e sinonim cu ACASĂ. Acasă sunt la Parcova (baștina mea), dar și la Fetești, Brânzeni, Zăbriceni, Duruitoarea, Rudi, Soroca, Naslavcea…Giurgiulești. Mi-ar trebui sute de pagini să vă spun câtă dragoste port pentru locurile pe care le-am măsurat cu pasul. Cu pasul! – așa-I stă bine unui om dornic de a-și cunoaște plaiul.  De-alungul anilor am constat că între Prut și Nistru sunt sute de sate „alintate” cu peisaje de poveste. Îşi scriu istoria pe maluri de ape, pe vârfuri de stânci, pe câmpii line, o istorie cu urcuşuri şi coborâşuri, cu destine frânte şi evenimente tragice, cu trădători, dar şi cu iubitori de neam şi ţară. Oriunde, în acest spaţiu, fie pe stâncile pleşuve, fie pe dealurile line şi tihnite, fie în bisericile de lemn sau mănăstirile seculare, înţeleg că Moldova este un loc în care tradiţia, credinţa şi istoria sunt o adevărată terapie a cunoaşterii şi frumosului.

Horodiste 1

Este cea mai mare bucurie pentru mine atunci când mă întâlnesc cu autenticul. Ceea ce văd – garduri mici şi căsuţe tupilate – mă transferă într-o lume de poveste, într-un vis frumos, într-un vis în care modernitatea e sfidată şi face loc melancoliei. Aş hălădui pe malurile bătrânului Ciuhur ori de câte ori mi-ar apărea ocazia.  Şi cred că asta vine dintr-o mare nostalgie de anii de copilărie. Pe atunci îmi scăldam ochii cu cele mai frumoase imagini, peisaje de vis pe care le oferea acest fir de apă. Astăzi tot mai rar ajung în localităţile scăldate de apele Ciuhurului. 

… Pe când eram copil îmi plăcea să hoinăresc pe hudicioarele de la Chetroşica Veche şi să admir curgerea lină a Ciuhurului. Nici acum nu-mi pot explica de ce mă copleşeau atât de mult locurile din satul vecin, or şi prin Parcova mea erau drumuri înguste şi la fel îşi ducea apele bătrânul râu. Poate de vină o fi stâncile milenare… La baştina subsemnatului acestea au fost distruse.

De la Stolniceni, Edineţ, însă, peisajele de pe mal de Ciuhur sunt incredibil de frumoase. E nevoie de o mulţime de superlative pentru a descrie aceste locuri.  Porţile de intrare în Toltrele Prutului, stâncile, stau de o parte şi de alta a râului Ciuhur, printre ele uşor poate fi zărit un sat scăldat de frumuseţe. E o localitate ce-şi deapănă istoria de mai bine de trei secole (atestat documentar la 1672). Cu un toponim neaoş, cu peisaje irezistibil de încântătoare, aşteaptă „cuminte” turiştii. E vorba de satul Pociumbeni, Râşcani. Stâncile milenare, adevărate perle ale naturii, aşteaptă să fie escaladate. Canionul dintre Pociumbeni şi Pociumbăuţi (sat vecin) atinge o lăţime de peste 700 de metri, cu înălţimi de până la 65 de metri. Urcat pe el nu te dai lesne coborât, or imaginile văzute de sus sunt fantastice.

Pietrele străvechi, precum o salbă de mărgele, înconjoară satul Horodiște din raionul Râșcaniu, iar Ciuhurul şerpuieşte pe alături.

De la Horodişte, Ciuhurul „călătoreşte” spre Văratic.  Acesta are impresionante defileuri şi stânci. Ele stau de veghe de parcă ar fi nişte cetăţi. Bijuteriile naturii sunt de o atractivitate deosebită.

De la Văratic mereu mi-am îndreptat pașii spre Duruitoarea Veche, Râşcani. Aici, pe râuleţul Duruita, un afluent al Ciuhurului, se află un Monument geologic şi arheologic. În urma săpăturilor aici au fost găsite mostre fosile din perioada glaciară şi vestigii ale culturii preistorice. La Duruitoarea Veche, ziua, din vechea grotă, Prutul se vede ca o oglindă, iar lumina soarelui se simte în asediu. Tot de sus, de pe frumoasa stâncă se vede cum se întâlnesc Prutul cu Ciuhurul.

10288750_849761368376661_4574163113376532516_n

(va continua)

Poveşti de călătorie pe un fir de apă (II)

IMG_0569Situate pe mal de râu, la poale de stâncă, pe dealuri semeţe sau câmpii întinse, satele din raionul Râşcani au ceva care te atrage precum un magnet. Firul de drumul care duce spre nordul republicii e ca unul de poveste – unde mai întortocheat, unde mai drept. Ba colb, ba o boare de vânt şi uite aşa te trezeşti la porţile frumosului.

La aproape 200 de kilometri de capitală şi peste 30 de centrul raional Râşcani se află satul Văratic. Trecerea spre localitate se face pe podul de pe Ciuhur. De altfel, râul este atestat la 1429, pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Satul, însă, apare mult mai târziu, în unele documente găsim anul 1613, în altele – 1664.

IMG_0485Pe râuleţul Ciuhureţ, afluent al Ciuhurului, se află Strâmtoarea Văratic. Aici sunt două grote imense în care vieţuiesc liliecii. La fel, pot fi admirate cele trei cascade de 1,5, 2,5 şi 3, 5 metri. Peşterile şi cavernele săpate în calcar sunt pline cu resturi de cristale de calciu.

Deşi ar părea imposibil să poţi discuta cu cineva aflat la o distanţă de vreo doi kilometri de tine, în amfiteatrul format la Văratic de toltre – sunetul este magic. Asta şi atrage mulţi doritori de a se convinge de misterul acustic de la monumentul natural „Stânca”.

Costeştiul este una dintre cele mai vechi localităţi de prin părţile Râşcanilor. În componenţa orăşelului mai intră satele: Duruitoarea Veche, Damaşcani, Proscureni şi Păscăuţi.

Costeştiul de altădată a fost înghiţit de apă în anul 1973, atunci când România şi URSS hotărăsc să dea în exploatare un lac de acumulare. Sub ape au rămas casele părinteşti, nucii de la poartă, biserica, cimitirul şi şcoala… şi multe doruri şi dureri. Oamenii locului privesc cu tristeţe spre locul unde cândva s-a depănat copilăria şi tinereţea lor.

Chiar dacă în Costeştiul nou au luat-o de la început, nu şi-au schimbat felul de a fi. Au rămas gospodari, şi-au făcut case, iar în ele „au clădit” frumosul lăsat de moşi şi strămoşi. Oamenii de aici sunt nişte gazde deosebite, pentru orice om găsesc cuvinte frumoase, vin bun şi plăcinte gustoase.

Temelia unei noi biserici la Costeşti a fost pusă în anul 1989.În sfântul lăcaş se află doar o icoană veche, cea a Sfântului Nicolae făcător de minuni, rămasă ca printr-o minune de la vechea biserică de la Costeştiul de sub apă. Au mai fost păstrate câteva cruci şi trei clopote.

Se însera când am ajuns la Duruitoarea Veche, Râşcani. Un drum de ţară şerpuieşte printre case şi duce spre sfântul locaş. Acum acesta este de piatră, însă iniţial în locul lui a fost unul de lemn, lipit cu lut şi acoperit cu paie. Prima biserică a satului a fost ridicată la începutul secolului XIX.

La 1848, la Duruitoarea Veche este zidită o biserică nouă de piatră, în formă de cruce, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Nici la Duruitoarea Veche nu au bătut clopotele în anii ateismului. Biserica a fost închisă din 1962 până în 1989. În acest sfânt locaş impresionează iconostasul din lemn de nuc şi odoarele bisericeşti de o rară valoare.

1378720_865492010136930_3579624075271809944_nLa Duruitoarea-Veche, ziua, din vechea grotă, Prutul se vede ca o oglindă, iar lumina soarelui se simte în asediu. Monumentul geologic şi arheologic de la Duruitoarea este pe malul râuleţului Duruita, afluent al Ciuhurului. În urma săpăturilor arheologice aici au fost găsite mostre fosile din perioada glaciară şi vestigii ale culturii preistorice. Grota are trei camere şi o lungime de aproape 50 de metri, iar lăţime e între cinci şi nouă metri. Cercetătorii spun că aici au fost evidenţiate patru nivele culturale, în care au fost fixate ruguri, nuclee, aşchii zimţate, răzuitoare din cremene şi cuarţit, unelte şi podoabe din os şi corn.

Pe stâncile de la Duruitoarea Veche dau de o o plantă în formă de varză, cel puţin aşa mi s-a părut. De altfel, aceasta se numeşte Nasul curcanului, ştiinţific urechelniţă. Chiar dacă prima dată am mâncat Nasul curcanului mi-a plăcut, are un gust acrişor. Pe timpuri, oamenii făceau salată, pentru că are un conţinut mare de vitamina C. Am mai aflat că Sempervivum tectorum, denumirea în latină a plantei, este şi un bun aphrodisiac. În popor se spune: “Dacă floarea de Nasul curcanului este închisă atunci va ploua, dacă e deschisă căldurile vor fi mari”.

Atât pe lacul Costeşti-Stânca, cât şi râurile Ciuhur şi Prut, există posibilitatea de practicare a sporturilor nautice. Turiştii pot să se distreze şi să admire de pe vapor peisajele de la Văratic până la Costeşti. Plimbările cu barca, paraşuta, catamaranul sunt doar o parte din distracţiile posibile.

Sunt multe încă de văzut, despre care urmează să vă informăm pe rând. Povestea de călătorie pe un un fir de apă va fi una incitantă,  pentru că veţi înţelege cât de frumos este pământul pe care v-aţi născut… Şi cât de fermecător este să asculţi foşnetul frunzelor, murmurul apelor şi ciripitul păsărilor. Drum bun!

IMG_048010482127_849324138420384_7062448854056773181_n       10288750_849761368376661_4574163113376532516_n
 IMG_0510
Sursa: Revista NATURA

Poveşti de călătorie pe un fir de apă (I)

Impresionante peisaje mai sunt prin părţile Râşcanilor. Vechile localităţi de aici încântă pe orice trecător. Or, toate cele văzute izvorăsc din divinitate, din grotele şi stâncile milenare, din păduri şi din vechile biserici, din florile mirositoare şi iarba proaspăt cosită. Fiind prin părţile locului şi întâlnindu-mă cu foarte mulţi oameni, de fiecare constatam că „au furat” pentru sufletul lor din nobleţea naturii de pe meleagul natal.

PociumbautiCuriozitatea de a cunoaşte satul Pociumbăuţi e mai mare când afli că aici s-au născut: premierul Mircea Druc (1990-1991), dar şi renumitul regizor Vlad Druc.

Prin preajma Pociumbăuţilor curge Ciuhurul, iar de veghe stau stâncile milenare. Pe lângă faptul că am admirat aici frumuseţile locului – pădurea „La ciritei” sau „Găinuşa”, pădurea şi lacul „La Hârtop”, am trecut şi pe la sfântul locaş – „Sfântul Arhanghel Mihail”. Ridicat în secolul al XIX-lea, se spunea că acest a apărut în arealul spiritual basarabean datorită lui Vasile Stroescu, mare cărturar şi mecenat, născut la Trinca, judeţul Hotin (acum raionul Edineţ).

În apropierea satului este un Monument al evreilor care au suferit de pe urma Holocaustului.

Satul Pociumbăuţi este atestat documentar la 1711, iar toponimul acestuia s-a constatat că ar porni de la „pociumb+bouţi”, adică de la ţăruşul înfipt în pământ de care se prinde o funie sau un odgon cu care sunt legate animalele, în cazul dat – bouţii.

Pociumbauti 1

Porţile de intrare în Toltrele Prutului, stâncile, stau de o parte şi de alta a râului Ciuhur, printre ele uşor poate fi zărit un sat scăldat de frumuseţe. E o localitate ce-şi deapănă istoria de mai bine de trei secole (atestat documentar la 1672). Cu un toponim neaoş, cu peisaje irezistibil de încântătoare, aşteaptă „cuminte” turiştii. E vorba de satul Pociumbeni, Râşcani. Acesta se află la 202 de kilometri de Chişinău şi 22 de centrul raional.

Stâncile milenare, adevărate perle ale naturii, „îşi doresc” să fie escaladate. Canionul dintre Pociumbeni şi Pociumbăuţi atinge o lăţime de peste 700 de metri, cu înălţimi de până la 65 de metri.

Pociumbeni7Cuprins în trei părţi de stânci, vegheat de pădure într-una, satul Pociumbeni are un vino-ncoace. Şi nici nu poate fi altfel. Locuitorii de aici ştiu că nimeni alţii să păstreze tradiţiile şi obiceiurile. Ei, cu o doză de mândrie, vorbesc despre ceea ce merită de văzut la Pociumbeni.

Unul din săteni mă îndeamnă să trec, în primul rând pe la biserică, o nestemată spirituală a Pociumbenilor. „Să vedeţi când e de frumoasă! Chiar dacă nu e mare, noi ţinem la ea. O altă biserică mai aleasă nu este!”, îmi spune cu exaltare „ghidul” meu.

Pociumbeni6La Pociumbeni am văzut ceva nemaiîntâlnit prin alte părţi, cel puţin de mine. Aici, chiar în centrul satului, se află un Monument numit „Crucea martirilor foametei 1946 – 1947”. Acesta a fost inaugurat la 30 aprilie 2006. Tot în centrul localităţii este şi cimitirul familiei poetului şi boierului basarabean Teodor Vârnav (1801 – 1868). De altfel, ilustra personalitate a şi scris despre satul Pociumbeni în „Istoria vieţii mele” (Autobiografie din 1845).

Foarte aproape un alt sat încântător – Druţă. Acesta ai impresia că îşi păstrează alura de odinioară, încă de pe atunci când îşi aveau moşii Nicolae Rosseti şi Ecaterina Ghica. Localitatea de pe malul râului Ciuhur e printre puţinele în care s-au mai păstrat fântânele cu cumpănă. Deşi, pentru unii, ar părea ceva demodat, anume arhaicul este cel care atrage la Druţă.

Druta 3 Druta 2 Druta 1

Ceea ce mai impresionează aici sunt stâncile milenare şi Ciuhurul, care curge alene. Reciful de lângă satul Druţă, deşi nu e unul mare, încântă. Acesta are o suprafaţă de 100 de hectare, o lungime de un kilometru de la Sud spre Est şi atinge înălţimi de peste 70 de metri.

La Druţă mai poate fi vizitată şi o veche biserică, din secolul al XIX-lea, cu hramul „Sfântul Nicolae”.

Horodiste 4O cruce, imensă, de fier, stă de veghe la intrarea în Horodişte, Râşcani. E o chemare la rugă, dar şi o confirmare că oamenii locului ţin la credinţa străbună. „Braţele” crucii îţi îndreaptă privirea spre două porţi de rezistenţă – Ţiglăul şi Holmul, stânci încărcate de istorie.

Pietrele străvechi, precum o salbă de mărgele, înconjoară satul, iar Ciuhurul şerpuieşte pe alături.

Potrivit unor date, Horodişte există de prin secolul al XIII-lea. Alte surse menţionează secolul al XVII-lea (anul 1651). Cu toate astea, săpăturile areologice au arătat că pe aici au locuit oameni încă în epoca pietrei.

Locuitorii ţin mult la istoria satului. Astfel, acum aproape patru decenii, a fost fondat Muzeul Ţinutului Natal. Aici sunt piese adunate în timpul săpăturilor arheologice de pe Holm, din cimitirul turcesc, maxilare de animale acvatice mari, lemn pietrificat, dar şi obiecte de lucru şi cult. Cei care vin la muzeu mai pot vedea o cameră tipic ţărănească. Aici, există şi satul Horodişte în miniatură .

Horodiste Rascani

Turistul dornic de a poposi aici mai poate vizita şi Biserica, cu hramul Duminica Mare, care a fost sfinţită la 1914. Aici se află un giulgiu vechi, încă de la târnosirea sfântului locaş. Cele mai vechi icoane sunt: Acoperemântul Maicii Domnului, Sfânta Parascheva şi Sfântul Nicolae.

(VA URMA)

Sursa: Revista NATURA