Pădurea – loc de respiro

Misterul pădurii e între încântare şi tulburare. Mereu îşi schimbă culorile, mereu se aud alte sunete. E un imperiu al frumosului care ademeneşte pe oricine. Pădurea e oaza de lumină, iar de intrăm în ea simţim cum sufletul nostru se umple de optimism, cum umbrele ramurilor şterg orice pată de pe inimă.

Creată de milioane de ani,  pădurea, vorba baladei, e o „gură de rai”. Ea a fost şi este un leagăn al omenirii. Toate au început de la copacul pădurii. Din lemnul acestuia omul şi-a făcut primul foc, a confecţionat arme şi unelte. Tot din bogăţia pădurii omul şi-a ridicat locuinţă. Din lemn a făcut Noe arca sa, Solomon şi-a construit templul etc. Aproape în toate basmele apare ori un duh al naturii, ori o zână a pădurii sau apelor. Din cele mai vechi timpuri oameni doreau să-şi înveţe urmaşii să iubească natura şi să-i folosească forţele, dar totodată să aibă dragoste şi respect.  Din păcate, în pădurile măreţe de odinioară e mult zgomot de topoare şi ferăstraie mecanice. Oamenii ar trebui să înţeleagă cât de important e să fie păstraţi plămânii planetei.

Pădurea trebuie iubită or ea oferă foarte multe daruri: cea mai mare cantitate de oxigen, aproximativ 2/3 din oxigenul consumat de oameni, animale, microorganisme, industrie, agricultură, este preluat din atmosferă, prin aprovizionarea acesteia de către arbori şi arbuşti. Totodată, ea absoarbe o cantitate impresionan­tă de CO2, contribuind astfel la reducerea gradului de poluare. Prin urmare, un arbore produce, în 100 de ani, o cantitate de oxigen echivalentă necesarului unui om pe o perioadă de 20 de ani. Este important să se ştie, mai ales că R. Moldova are foarte terenuri accidentate, că pădurea fixează solul, contribuind la sto­parea alunecărilor de teren şi eroziunilor provocate de ploaie sau vânt. Conform cercetărilor, pădurile au o capacitate de retenţie şi înmagazinare în sol de circa 10.000 metri cubi pe an şi pe hectar, constituind un imens rezervor natural de apă. Pentru a produce lemn, pădurile consumă 3.000-4.000 metri cubi de apă pe an şi pe hectar, restul de 6.000-7.000 metri cubi stocându-se în sol ca rezervă şi care, prin debitul izvoarelor, menţin un regim de scurgere echilibrat şi permanent al cursurilor de apă.

Aceasta mai este un filtru natural de excepţie, apa de pe urma precipitaţilor, trecând prin straturile de muşchi şi frunze moarte devine limpede şi curată. Pădurea este un adăpost de nădejde pentru numeroase specii de plante şi animale. Se spune că o fâşie de pădure cam de 30 de metri, aflată în apropierea unei şosele, reduce intensitatea zgomotului cu 8-10 la sută.

Pădurea este considerată de unii specialişti un dispecerat al naturii, iar o personalitate marcantă a silviculturii româneşti, Marin Drăcea, spunea: „Pierderea pădurii nu înseamnă numai pierderea unei bogăţii, ci pierderea însăşi a obârşiei din care se trage bogăţia. Iată de ce problema silvică nu e una tehnică, de specialitate, ci o problemă naţională”.

Pentru neamul nostru lemnul este simbolul veşniciei şi credinţei, vorba vine„Codru-i frate cu românul”. Biserici şi clo­potniţe din lemnul pădurii, cruci şi troiţe, pluguri şi poloboace. Dar cel mai nobil e că lemnul, pădurea, codrul sunt în doinele şi baladele noastre.

Neamul românesc şi-a văzut destinul în măreţia pădurii, dar şi în trecerea acestei prin timpuri şi anotimpuri. Viaţa copacului şi a omului sunt împletite parcă într-un destin – omul vine din pământ şi copacul îşi are rădăcinile în adâncuri, omul creşte şi copacul devine tot mai semeţ, omul se stinge şi copacul cade la pământ. Cineva spunea: ”Ca şi la om, sufletul pomului se află în altă parte, departe, la Dumnezeu, iar până acolo e cale lungă”.

E impresionant spectacolul pădurii – atâtea vieţi sunt în ea şi toate au ceva aparte, toate dau culoare minunatului tablou. Pădurea mereu spune ceva, de parcă ar fi o sală de spectacole – decor de la un verde crud până la un gri sumbru, sunete feerice – foşnetul frunzelor, ciripitul păsărilor, zumzetul insectelor, mugetul animalelor, clipocitul izvoarelor etc. Pădurea poate fi confidentă şi amică, doctoriţă şi farmacistă, loc de refugiu şi revigorare. Scoarţa, mugurii, florile, ba chiar şi frunzele, seva şi răşina sunt excelente medicamente pentru trupul şi sufletul omului. Pădurea e edenul aerului curat, liniştii, miresmelor şi culorilor.

Se spune că există păduri „vesele” şi „tăcute”. O dată cu creşterea altitudinii, tăcerea devine chiar apăsătoare. în pădu­rile înalte de brad sau pin se aude doar vuietul vântului, iar în pădurile aflate pe locuri mai joase, cu faună mai variată, se aud o mulţime de păsări. Cele mai „zgomotoase” păduri sunt în zonele umede şi calde – păsări, insecte şi fel de fel de vieţuitoare de apă. Dacă ne aflăm în pădurile în care gălăgia e în toi atunci ne vom înviora şi va fi stimulată dorinţa de viaţă.

Dacă avem nevoie de linişte, de calmitate, ne simţim sur­menaţi sau stresaţi atunci pădurile „tăcute” sunt un adevărat cabinet medical.

Anunțuri

DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI (II)/FOTO

…Continuu să fac notițe de călătorie în Infotrip-ul DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI. Urmează popasul la Muzeul de Etnografie și Istorie din Ciuciuleni. Constat din prima că este un loc în care aș sta mult timp pentru afla mai multe din paginile acestui impresionant sat din părțile Hânceștilor.

În peste zece săli pot fi  admirate exponate de o rară valoare. Muzeul de aici, cu puținii bani pe care-i are, reușește să fie un arhivar al timpurilor demult apuse.  De la pâine ritualică la obiecte pentru diverse meșteșuguri, de la ii, catrințe și cămăși populare până la haine militare, de la cărți vechi până la radiouri, televizoare, telefoane, calculatoare – toate sunt parte a Muzeului de la Ciuciuleni, de altfel o localitate veche, după cum avea să aflu din documentele vremii, atestată documentar la 1430, încă pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun. 

După ce am răsfoit pagini de istorie a venit și timpul unui respiro.  Și pentru că eram în unul din faimoasele sate din inima Codrilor – Ciuciuleni – ne-am scăldat ochii cu imagini de la geana pădurii.

 

Astfel se încheia prima zi de Descoperă Ținutul Hâncești, urma o alta, care ne umplea memoria cu amintiri, la fel de frumoase și palpitante.  Mai ales că a început așa cum place mie – cu o drumeție prin pădure – cum ar zice specialiștii – hiking.   Doar câțiva kilometri străbătuți printr-o superbă pădure și bateriile s-au încărcat gata să atragă o nouă porție de frumos și … sfânt.

Popas în zi de duminică facem la una din impresionantele lavre ale Basarabiei – Mănăstirea Hâncu, ctitorită la 1678.  După mai bine de un sfert de secol de dăinuire spirituală, Mănăstirea Hâncu avea să treacă prin răfuiala ateilor, încă la 1944, când aşezământului monahal i-au fost confiscate toate pământurile. Totuşi, călugării reuşesc să reziste tuturor umilinţelor încă 12 ani, când sunt alungaţi, şi lăcaşul este închis. Mănăstirea capătă alte destinaţii: staţiune de odihnă pentru studenţi şi sanatoriu pentru boli pulmonare. Şi, parcă pentru a alunga cu totul Duhul Sfânt care sălăşluia în aceste locuri, “Biserica de vară «Sfânta Cuvioasă Parascheva» este transformată în club, mai-marii având grijă de educaţia ateistă”, aici fiind organizate “lecţii de promovare a învăţăturilor marxist-leniniste” ori “sunt prezentate scenete care-l batjocoresc pe Dumnezeu”. După mai bine de patru decenii de tăcere spirituală, la 1992, Mănăstirea revine la menirea de odinioară.

În  Infotrip-ul DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI am mai admirat frumusețile din lunca Prutului, în apropiere de Nemțeni,  am privit cu cât dragoste a redat pe pânze Timotei Bătrânu locurile de basm din Nemțeniul drag și am ascultat vorbe frumoase despre cel care a fost Constantin Tănase – jurnalist și om politic, la muzeul aflat în incinta gimnaziului care-i poartă numele.  Tot prin părțile Hânceștilor – la Mirești –  am trecut pe la olarul Adrian Onuța – omul care dă suflet lutului, care păstrează cu sfințenie o tradiție a familiei, lăsată drept moștenire de către bunelul său. Adrian este un meșter iscusit, iar lucrările sale sunt apreciate și se  află la mare căutare. Vorbește cu mare drag despre acest meșteșug, iar în ceea ce face se observă perseverența.  

Ultimul popas l-am făcut la Lăpușna. Mai multe urme ale istoriei atrag aici  – situl arheologic „Târgul medieval”, Beciul de piatră, „Cimitirul medieval”. În total, 17 situri arheologice au fost descoperite la Lăpuşna – necropole, aşezări umane din epoca bronzului, fierului, epoca antică. Din 1993 toate acestea au fost declarate monumente de importanţă naţională.

O adevărată atracţie turistică la Lăpuşna devine beciul medieval, care este în reabilitate acum, deopotrivă cu edificiul Curţii Domneşti.

Mai multe despre Lăpușna în notița Pe un drum vechi, la Curtea Domnească.  Prima parte Tinutul DESCOPERĂ ȚINUTUL HÂNCEȘTI poate fi citită AICI .

Sunt încă multe de aflat, dar și de spus despre Ținutul Hâncești.  Voi încerca să completez Jurnalul de călătorie, în viitorul apropiat, cu notițe despre Biserica de lemn de la Cotul Morii, Situl Arheologic de la Stolniceni, Complexul Memorial din Mingir, Muzeul satului Negrea și altele.  E de-a dreptul minunat să-ți dorești să cunoști istoria, ca mai apoi să simți că faci parte și tu din ea. 

P.S.  Vă aștept pe blog, dar și pe natura.md

 

Povești de călătorie, cu doruri și-amintiri (II)

fetesti

După ce am depănat povești de pe Ciuhur, continuu jurnalul cu destinați la fel de dragi.Peste ani, locurile de la Feteşti mă tot atrag. Ba mă opresc cu cortul la poale de pădure, ba urc stâncile, ba mă las uimit de peisajul rustic. Mă prind la gândul că nu ştiu ce-aş alege: o zi în Elveţia sau una în „mica Elveţie” a Moldovei, aşa cum li se mai zice acestor locuri de basm. Nu că nu aş vrea să ajung în Elveţia de pe hartă, dar „Elveţia noastră” e atât de aproape şi atât de cuceritoare!

La Stânca Bunicului, înaltă de 90 de metri, ajungi după ce treci un podeţ peste Draghişte. Mă atrage, de fiecare data, ca un magnet. O admir de jos în sus, de sus în jos şi întrevăd chipul unui bătrân care veghează în aşteptarea celor dornici de a sta la sfat. E un loc bun de a prinde energiile timpului, de a înţelege mai bine istoria pământului, de a căuta tainele strămoşilor.

Iar taine sunt destule. La Cheile Draghiştei de la Feteşti, bunăoară, săpate între 2 masive de recife badeniene, cu o vechime de circa 15 milioane de ani, se găsesc colonii de corali şi grote pleistocene – parte a primei epoci din istoria omenirii.

Sunt şi alte înălţimi de cucerit. Pe partea dreaptă a Draghiştei avem cea mai înaltă altitudine – aproape 250 m deasupra nivelului mării, iar pe partea stângă a râului – Stânca Rediului are 230 m.

Dacă aş avea o clepsidră, cred că ar fi foarte mare. Dar, oricum, nu aş lua în seamă curgerea nisipului, oricât de mult ar fi. Pentru mine, odată ajuns la Feteşti, timpul îşi pierde sensul printre frumuseţi şi înălţimi. Dacă aş avea un ceas, l-aş „îneca” în apa Draghiştei, pentru a nu-mi aminti cât a rămas până la despărţire. Fiecare își poate scrie aici propria poveste, o poveste adevărată, care nu se uită niciodată. 

fetesti-dor

…Pe când eram copil admiram mai des Nistrul.  Mereu o rugam pe mama să mă ia la Otaci pentru a avea parte de „întâlnirea” cu vechiul meu amic – Nistrul. Pe atunci admiram râul care curgea între Otaci şi Movilău şi eram curios să ştiu de unde vine şi încotro o ia. Mai târziu aveam să aflu că vine de sus – din Carpaţi – şi ajunge hăt în Marea Neagră, urmând o cale de 1362 km. De la admiraţie Nistrul peste ani devenise izvor de inspiraţie. De fiecare dată când ajungeam pe malul Tirasului de odinioară îmi roiau în minte epitete, comparaţii, metafore…

img_7901

Peste ani am constat că bătrânul fluviu cu unduirile sale „a adunat” pe malurile sale sate înşirate precum mărgăritarele, stâncile cu vârfuri semeţe, schiturile rupestre încărcate de istorie, mănăstirile şi bisericile pline de veşnicie… Aici sunt locuri care te provoacă să revii de multe ori, să constaţi că merită să „guşti” din plin cu privirea bijuteriile acestui pământ. De la Naslavcea şi până la Palanca să tot admiri perlele naturale şi spirituale. Anume de la intrare şi până la liman se află cele mai multe şi mai frumoase monumente ale naturii şi rezervaţii peisagistice.

Nistru vertiujeni

Dincolo de toate, Nistrul este pentru  noi râul dorurilor, durerilor, tristeţilor, bucuriilor, întâlnirilor, despărţirilor. E râul destinului, e râul suspinului, e râul amarului…

De la Nistru până la Prut sunt multe de văzut. Un peisaj tulburător de încântător, oameni deschişi cum rar mai întâlneşti, limba română rostită frumos, tradiţiile păstrate cu sfinţenie…  Toate de  găsit la Giurgiuleşti, satul care aude în fiecare zi cum îşi spun „Bună dimineaţa!” Prutul şi Dunărea.

Potrivit arheologilor, zona de sud este foarte bogată în monumente arheologice. Movila mare de la Giurgiuleşti este un adevărat monument istoric. Cele mai multe dintre aceste movile datează de când au fost construite renumitele piramide.

Cea mai frumoasă destinație de la Sud, pentru subsemnatul este Lacul Beleu, un relict al Dunării. De o vechime de circa şase mii de ani, acesta are lungimea de cinci kilometri, iar lăţimea de doi km şi ocupă 2/3 din suprafaţa Rezervaţiei „Prutul de Jos”. Beleul este unul dintre cele mai mari lacuri naturale dintre Prut şi Nistru. Lacul este raiul pentru peste 130 de specii de păsări, 30 de specii de mamifere, mai mult de 20 de specii de peşte, precum şi pentru aproape 200 de specii de plante vasculare. În primăvară aici pot fi admiraţi cormoranii, ţigănuşii, stârcii galbeni. E impresionant să vezi cum se alintă pe apă, apoi scrutează zarea: egretele şi berzele. Pelicanii se lasă admiraţi foarte puţin, or stau doar câteva zile pe Lacul Beleu, apoi se duc „acasă”, adică în Delta Dunării. 

valeni

Ochiul „înarmat” are ce vedea, oriunde s-ar îndrepta are ce ţinti. Acest pământ are o mulţime de comori de admirat. Istorii adevărate, mituri şi poveşti de viaţă – toate pe un plai binecuvântat de Cel de Sus cu frumuseţi nepieritoare.

 

Povești de călătorie, cu doruri și-amintiri (I)

10436084_865258450160286_9026868216789850861_nSunt locuri care-ţi încarcă sufletul cu bucurie, seamănă în el frumosul, îţi scaldă ochii cu imagini idilice şi te liniştesc. Un râu, un izvor, un vârf de stâncă şi o poveste sau mai multe te provoacă să porneşti la drum să le vezi şi să le asculţi, să le înţelegi şi să le spui şi altora. Atunci când ajung să admir frumusețile plaiului, uluit de tot ce văd, îmi zic că doar  doar cârcotaşii pot spune că Moldova nu are ce oferi turiştilor. Cei care afirmă că pământul nostru e unul sărac în peisaje cred că nu ştiu nimic despre locurile de basm dintre Prut şi Nistru. Ei au nevoie de provocări, ce i-ar scoate din hibernare. Și cum anotimpul alb e tocmai unul potrivit pentru povești, mai ales, de călătorie, înșir aici rânduri din escapadele mele.   

Iarna strălucitoare și pură mă duce gândul la locuri foarte dragi mie – sate o de noblețe aparte, cu mici și vechi căsuțe, pe vârfuri de stânci milenare, încărcate cu fel de fel de legende, fire de apă, cu valuri line sau grăbite.  Poveștile mele de călătorie mereu sunt pline de doruri și amintiri și atunci când “trec” prin ele mă încarc cu o stare de bine.

Horodiste Rascani

Orice loc vizitat de mine e sinonim cu ACASĂ. Acasă sunt la Parcova (baștina mea), dar și la Fetești, Brânzeni, Zăbriceni, Duruitoarea, Rudi, Soroca, Naslavcea…Giurgiulești. Mi-ar trebui sute de pagini să vă spun câtă dragoste port pentru locurile pe care le-am măsurat cu pasul. Cu pasul! – așa-I stă bine unui om dornic de a-și cunoaște plaiul.  De-alungul anilor am constat că între Prut și Nistru sunt sute de sate „alintate” cu peisaje de poveste. Îşi scriu istoria pe maluri de ape, pe vârfuri de stânci, pe câmpii line, o istorie cu urcuşuri şi coborâşuri, cu destine frânte şi evenimente tragice, cu trădători, dar şi cu iubitori de neam şi ţară. Oriunde, în acest spaţiu, fie pe stâncile pleşuve, fie pe dealurile line şi tihnite, fie în bisericile de lemn sau mănăstirile seculare, înţeleg că Moldova este un loc în care tradiţia, credinţa şi istoria sunt o adevărată terapie a cunoaşterii şi frumosului.

Horodiste 1

Este cea mai mare bucurie pentru mine atunci când mă întâlnesc cu autenticul. Ceea ce văd – garduri mici şi căsuţe tupilate – mă transferă într-o lume de poveste, într-un vis frumos, într-un vis în care modernitatea e sfidată şi face loc melancoliei. Aş hălădui pe malurile bătrânului Ciuhur ori de câte ori mi-ar apărea ocazia.  Şi cred că asta vine dintr-o mare nostalgie de anii de copilărie. Pe atunci îmi scăldam ochii cu cele mai frumoase imagini, peisaje de vis pe care le oferea acest fir de apă. Astăzi tot mai rar ajung în localităţile scăldate de apele Ciuhurului. 

… Pe când eram copil îmi plăcea să hoinăresc pe hudicioarele de la Chetroşica Veche şi să admir curgerea lină a Ciuhurului. Nici acum nu-mi pot explica de ce mă copleşeau atât de mult locurile din satul vecin, or şi prin Parcova mea erau drumuri înguste şi la fel îşi ducea apele bătrânul râu. Poate de vină o fi stâncile milenare… La baştina subsemnatului acestea au fost distruse.

De la Stolniceni, Edineţ, însă, peisajele de pe mal de Ciuhur sunt incredibil de frumoase. E nevoie de o mulţime de superlative pentru a descrie aceste locuri.  Porţile de intrare în Toltrele Prutului, stâncile, stau de o parte şi de alta a râului Ciuhur, printre ele uşor poate fi zărit un sat scăldat de frumuseţe. E o localitate ce-şi deapănă istoria de mai bine de trei secole (atestat documentar la 1672). Cu un toponim neaoş, cu peisaje irezistibil de încântătoare, aşteaptă „cuminte” turiştii. E vorba de satul Pociumbeni, Râşcani. Stâncile milenare, adevărate perle ale naturii, aşteaptă să fie escaladate. Canionul dintre Pociumbeni şi Pociumbăuţi (sat vecin) atinge o lăţime de peste 700 de metri, cu înălţimi de până la 65 de metri. Urcat pe el nu te dai lesne coborât, or imaginile văzute de sus sunt fantastice.

Pietrele străvechi, precum o salbă de mărgele, înconjoară satul Horodiște din raionul Râșcaniu, iar Ciuhurul şerpuieşte pe alături.

De la Horodişte, Ciuhurul „călătoreşte” spre Văratic.  Acesta are impresionante defileuri şi stânci. Ele stau de veghe de parcă ar fi nişte cetăţi. Bijuteriile naturii sunt de o atractivitate deosebită.

De la Văratic mereu mi-am îndreptat pașii spre Duruitoarea Veche, Râşcani. Aici, pe râuleţul Duruita, un afluent al Ciuhurului, se află un Monument geologic şi arheologic. În urma săpăturilor aici au fost găsite mostre fosile din perioada glaciară şi vestigii ale culturii preistorice. La Duruitoarea Veche, ziua, din vechea grotă, Prutul se vede ca o oglindă, iar lumina soarelui se simte în asediu. Tot de sus, de pe frumoasa stâncă se vede cum se întâlnesc Prutul cu Ciuhurul.

10288750_849761368376661_4574163113376532516_n

(va continua)

Trinca: frumuseţea locurilor şi lecţia Stroescu /FOTO

img_3674

Culorile toamnei înveselesc totul în jur. Mai pline de nuanţe, mai interesante, mai jucăuşe, astfel sunt tablourile anotimpului. Când ai dorinţa de a cutreiera ţinutul dintre Prut şi Nistru presărat cu fel de fel de comori, atunci, cu certitudine, dai de locuri frumoase şi liniştite. Privind ai impresia că priveliştea te aştepta anume pe tine, căutător de splendori ale naturii.

De mulţi ani îmi doream să ajung la Trinca (raionul Edineţ), să urc pe stânci, să privesc de sus satul, să caut cu ochi curioşi prin peşterile milenare. În octombrie am intrat într-o lume de poveste, într-un adevărat paradis pentru cei aflaţi în căutare de locuri interesante şi pline de istorie.

img_3818

Ştiam că acest peisaj a avut de suferit, că mulţi ani la rând au fost peste o sută de cuptoare de ardere a varului, chiar pe teritoriul unei arii protejate. Irepetabilul defileu Trinca, dar şi râul Draghişte au tăcut, „au înghiţit” păcură, „au privit” cu neputinţă cum ardeau mormane de anvelope, cum se duceau văzând cu ochii metri de piatră milenară. Acum doi ani dezmăţul a luat sfârşit. Cel puţin asta afirmă responsabilii din domeniu.

img_3842

…Sunt pe mal de Draghişte şi admir fascinantul Defileu Trinca – stânci semeţe, peşteri şi grote în care au locuit oamenii preistorici. De altfel, Defileul Trinca are o lungime de cam un kilometru, iar înălţimea pantelor ajunge la cel mult 140 de metri. Unele poţiuni, privite atent, ai impresia că sunt nişte sculpturi lucrate cu multă migală de cioplitori.

img_3702

Se spune că în stâncile milenare de pe Draghişte locuiau oameni acum 80 de mii de ani, adică în paleoliticul mijlociu. Dovezi sunt multe. Vestigiile cercetate spun lucruri interesante despre oamenii care au locuit de la începuturi aici. Potrivit istoricilor, la Trinca au fost depistate resturi de staţiuni din eneolitic (acum cinci-şase mii de ani), precum şi o necropolă tracică.

img_3839

Până şi hidronimul Draghişte, potrivit regretatului savant Ion Dron, este vechi, de origine daco-getică ori veche românească şi trecută prin filieră slavă – draga (bulgară, sârbă, slovenă), draha (cehă), droga (poloneză), însemnând în aceste limbi străine – „strâmtură, defileu, lăsătură (în relief), loc de scurgere a apei, vale şi chiar drum; cale”.

img_3717

Şi apoi există şi alte explicaţii ale hidronimului Draghişte. Sunt convins că mulţi îţi pun întrebarea: de ce firul de apă are un nume atât de frumos? Iar explicaţia vine repede, precum apa. O fi de la ceva sau cineva drag. O confirmă poveştile. Cică pe malul Draghiştei şi-au ţesut iubirea doi tineri, iar localnicii, încântaţi de povestea lor, au înveşnicit-o prin numele dat apei ce le scălda satul.

img_3736

Mai aflăm că „de vină” este dragostea celor din satele de pe mal de Draghişte pentru locul de basm cu care au fost binecuvântaţi de Cel de Sus. Şi nici n-are cum să nu-ţi fie drag acest colţ de lume!

img_3714

Şi nici n-ai cum să nu îndrăgeşti şi să porţi în suflet bijuteriile ce-ţi fură inima! Apropo, pentru că veni vorbi de satele de pe mal de Draghişte, e cazul să vă spun că acest râuleţ trece prin satele Bulboaca, Trebisăuţi, Colicăuţi, Trestieni (raionul Briceni) şi Constantinovca, Feteşti şi Burlăneşti (raionul Edineţ). Draghişte, de altfel porneşte din apropierea satului Romancăuţi, regiunea Cernăuţi (Ucraina) şi are o lungime de 67 de kilometri.

img_3795

De la Trinca şi până la Burlăneşti, râuleţul a „inundat” cu cele mai frumoase peisaje. De lângă cruce, de pe milenarele stânci, mă uit la satul frumos răsfirat, cu case mari, cu ogrăzi alese, cu garduri (multe) din piatră, cu ulicioare înguste. Istoria arată că Trinca este atestată documentar la 1575. De la începuturi, însă, a avut un alt nume – Şficicăuţi, iar primii locuitori au fost polonezi. Există versiunea că mult înainte de Şficicăuţi aici a fost localitate care s-a numit – Tridava.

img_3695

Toponimul Trinca ar fi venit de la Tinca, soţia boierului Sturza, care, potrivit legendei, ar fi primit în dar satul de la domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Legenda e legendă şi are dreptul la viaţă, chiar dacă localitatea e atestată mai târziu de 1504 (anul în care a decedat marele voievod).

img_3698

Dincolo de vorbe şi poveşti sunt destine şi fapte. Este inadmisibil atunci când vorbeşti de Trinca să nu aminteşti şi de marele om politic, cărturar şi filantrop – Vasile Stroescu. Dincolo de faptele măreţe pentru neam şi ţară, Vasile Stroescu a ctitorit biserica şi a fondat spitalul din Trinca. Dacă la sfântul locaş e lumină, atunci spitalul a ajuns într-o stare jalnică. Pe una din clădirile lăsate de izbelişte este şi o placă memorială, realizată de artistul plastic Valentin Vârtosu, pe care e inscripţionat următorul text: „Mare patriot şi filantrop român din Basarabia, primul preşedinte al Camerei Deputaţilor României Mari”. Din păcate şi placa, şi ceea ce se întâmplă cu edificiile lăsate drept moştenire arată că se trece cu neruşinare peste amintirea unui om de seamă.

img_3877

Vasile Stroescu s-a născut la 1845 în satul Trinca. A învăţat la Chişinău, Odessa, Moscova, Sankt Petersburg şi Berlin. Licenţiat în drept, Vasile Stroescu era pasionat de istorie, literatură şi ştiinţe agricole. Acesta a primit de la tatăl său drept moştenire nouă mii de hectare de pământ, iar pentru că era foarte priceput a reuşit să tripleze suprafaţa. Deşi era un mare filantrop, cunoştea multe limbi străini, Vasile Stroescu spunea mereu atunci când făcea ceva: „Eu ţin la folosul naţiunii, nu la fala mea”.

img_0313

Potrivit documentelor, la 3 martie 1917, ia fiinţă, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc, iar în fruntea acestuia este Vasile Stroescu, care-şi pusese drept scop crearea unei diete provinciale numită Sfatul Ţării. Prima reuniune a avut loc la 21 noiembrie 1917, fiind ales ca preşedinte Ion Inculeţ, ca vicepreşedinte Pan Halippa, iar ca secretar Ion Buzdugan. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării proclamă oficial „Republica Democrată Moldovenească”. Vasile Stroescu a fost primul preşedinte al Parlamentului României Mari, senator al Transilvaniei etc. A murit la 1926, avea 80 de ani. A rămas un exemplu de patriotism, dragoste de aproape şi facere de bine fără mare tam-tam.

img_3910

Cred că cei de la Trinca ar trebui să înveţe lecţia Stroescu, să le vorbească şi altora cu respect, dar şi cu mândrie despre valorile promovate din toată inima de OMUL lor. Sunt convins că vor avea de câştigat mult mai mult păstrând frumuseţea locurilor şi amintirea personalităţilor.

img_3679

Revista NATURA

Cu drag de Basarabia/ AUDIO

vasile-glavan-8Există oameni care sunt gata să vorbească ore în șir despre tot ce are mai fermector  spațiul dintre Prut și Nistru. Ei știu să găsească frumosul și acolo unde alții nici nu-l prea observă. Atunci când spun ceva despre destinațiile turistice găsersc epitete și metafore, iar aceastea, împletite măiestrit cu superlative, te îndeamnă să pornești la drum. Printre provocatorii în căutarea locurilor de poveste este și  doctorul Vasile Glăvan, profesor universitar la București.

De la catedră le vorbește studenților despre turism, iar destinațiile dintre Prut și Nistru ocupă un loc aparte în precopurile lui Vasile Glăvan. În una din cărțile de profil, semnate de profesorul muniversitar de la București, cele mai multe pagini sunt despre potențialul turistic al Republicii Moldova.

Ce a spus Vasile Glăvan, la RADIO MOLDOVA ACTUALITĂȚI, despre destinațiile dintre Prut și Nistru aflați AICI.

IMG_6524 

Miracole, legende și istorii de Sub Piatră

img_0074Ajuns în Munţii Trascăului nu mă satur să tot admir frumuseţile din jur. Ape zglobii, culmi semeţe, peşteri pline de mister şi lăcaşuri sfinte de toată splendoarea – toate într-un tablou de poveste. La ele se mai adaugă toponimele şi hidronimele foarte sonore şi interesante – Arieş şi Valea Morilor, Sub Piatră (localitate), Huda lui Papară (peşteră), Bedeleul (platou calcaros) etc.

Datorită unei biserici vechi de lemn de la Mănăstirea „Cuvioasa Parascheva” şi a peşterii „Huda lui Papară este cunoscută pelerinilor, dar şi amatorilor de călătorii, localitatea Sub Piatră, comuna Sălciua, judeţul Alba, Transilvania, România. Se poate ajunge aici pe DN75 Turda-Câmpeni, până în localitatea Sălciua de Jos, mai apoi pe un drum local, pe alocuri asfaltat, circa cinci kilometri până în cătunul Sub Piatră.

img_0085

img_0072Se spune că încă pe la 1300 în localitate era deja o bisericuţă de lemn, construită chiar în faţa peşterii „Huda lui Papară”, pentru a apăra satul de duhurile rele care provocau viituri pe vale. Sfântul locaş a avut parte de o istorică dramatică. Mai întâi a fost arsă de tătari. Construită din nou în acelaşi loc e distrusă de generalul Bucow. Biserica ştearsă de pe faţa pământului era a schitului „Maica Domnului”.

Actuala biserică de lemn „Cuvioasa Parascheva” este de la 1797. Dovada vechimii este inscripţia deasupra uşii de la intrare. Din sfântul locaş de odinioară s-au păstrat mai multe icoane de preţ. Totodată, aici poate fi admirată pictura veche. Într-o raclă din „bătrâna biserică” se află părticele din moaştele Sfinţilor: Nectarie, Pantelimon, Gheorghe, Siluan Athonitul, Ghelasie, Ioan Rusul, Teodosie etc. Tot aici este şi veşmântul întreg al Cuvioasei Parascheva de la Iaşi.

Acum 20 de ani în preajma bisericuţei de lemn este un construit un sfânt locaş de piatră, în stil bizantin. Astfel, în acest cătun din Munţii Trascăului reînvie viaţa monahală. Aici este un vestit atelier de croitorie, iar măicuţele primesc o mulţime de comenzi pentru a coase haine pentru feţe bisericeşti din SUA, Grecia, Italia, Spania etc.

img_0067

img_0086În apropiere de Mănăstire se află peştera „Huda lui Papară”. Se zice că pe timpuri aici ar fi fost loinţa unui conducător religios. Nu este exclus că aici s-ar fi retras şi Zamolxes, zeul dacilor. Potrivit specialiştilor, „Huda lui Papară” „întrece” alte peşteri din Munţii Trascăului”, or este cea mai lungă, cea mai complicată, cu cea mai mare sală şi cea mai înaltă galerie, cu cel mai lung curs subteran, cu cea mai mare colonie de lilieci… Nu departe de peşteră este un izvor. Se spune că apa acestuia are puteri miraculoase.

  img_0075

Cei pornesc de la Chișinău spre Sub Piatră pot analiza AICI traseul.  

Tablouri de pe Prut: Hănăsenii Noi/ GALERIE FOTO

IMG_4110De sus, de pe culme satul priveşte „spectacolul”  Prutului, iar în vale cei doi merg mână în mână de parcă ar valsa. În „paşii de dans” sunt doruri, dureri, istorii, poveşti şi tăceri… Tăceri care spun multe, tăceri care nu sunt sinonime cu uitarea, tăceri care macină. Şi e greu, apăsător de greu, amar, dar foarte amar când nişte parveniţi vor să croiască o altă istorie, vor să treacă cu tăvălugul peste adevăruri, să ridice la rang de eroi fel de fel de hoţi şi oameni de nimic. Satele noastre au porniri vechi, unele nici nu se mai ştie de când. Trebuie să le vorbim oamenilor despre valori, despre tradiţii, despre neam şi să-i aruncăm la coşul de gunoi al istoriei pe cei care cu neruşinare „rup” pagini valoroase din cartea neamului.

… Povestea acestei localităţi de pe malul Prutului începe pe la  1793, încă pe timpul domniei lui Mihai Suţu.  Mi-am propus să o admir şi să-i „gust” istoria. Într-una din zile am pornit spre Hănăsenii Noi, Leova, localitate aflată la peste o sută km distanţă de Chişinău şi la zece – de centrul raional. De altfel, e foarte uşor de ajuns, or satul e situat pe traseul Chişinău-Cahul.

Mi-a plăcut localitatea, mai ales în partea de jos, partea care a mai păstrat autenticul satului basarabean. Ştiu că unii ar spunea că nu mai putem rămâne prea mult în staţia istoriei şi că satul ar trebuie să capete o cu totul o altă faţă – modernă, că imaginea neaoşă e doar pentru nostalgici. Cred însă că tablourile arhaice dau spaţiului rural o notă de mister şi suavitate, sunt o provocare pentru cei care caută răspunsuri la întrebările care încep cu De ce. Satul cu imaginea lui neştirbită de moftul modernizării  ar avea mult mai mult de câştigat. Aici la Hănăsenii Noi mai e acel magnet care atrage – autenticul. E o atmosferă de poveste – căsuţe mici, garduri tupilate, ulicioare… şi oameni care îţi dau bineţe şi au o atitudine de parcă te-ar cunoaşte de-o viaţă.

Satul Hănăsenii Noi e de un pitoresc aparte, e un sat în care te simţi mai altfel, iar liniştea e cea mai mare stăpână. Miresmele  de corovatic şi flori de salcâm umblu văzduhul şi provoacă la amintiri. Nostalgii, nostalgii… De parcă ai fi acasă, de parcă ai merge pe uliţele satului tău, „ai zădărî colbul” şi te-ai lua la întrecere cu umbra. De pândă stă norul, cel călător ca dorul şi merge şi el alături ca şi cum ţi-ar arăta drumul.  Şi acesta duce spre biserică. Se spune că la Hănăsenii Noi exista un sfânt locaş de lemn încă pe la 1821, a cărui zidire a început cu şase ani mai devreme. Toate bune şi frumoase până la 1900 când mica bisericuţă este prădată de nişte tâlhari. Potrivit cărţii „Localităţile Republicii Moldova”, peste doi ani este pusă temelia unei noi biserici.

Ajuns la Hănăsenii Noi nu ai cum rezista provocărilor… şi porneşti spre Prut. Am măsurat cu pasul nici nu mai ştiu câţi km, mânat de curiozitatea de a vedea tablourile fermecate ale naturii. „Am stat la sfat” cu apele Prutului, cu copacii „suciţi” artistic de pe mal de râu, cu păsări care mai de care, cu florile din multele poieniţe… Apoi am admirat „întâlnirea” dintre râuleţul Sărata şi râul Prut, lângă sătucul Nicolaevca, ce intră în componenţa comunei Hănăsenii Noi.  Sărata era „gazda” irişilor galbeni de baltă.

Revin la Hănăsenii Noi pentru un scurt popas. Urmează alte două ore de frumoasă călătorie pe mal de Prut.

IMG_4102 IMG_4103 IMG_4118 IMG_4120 IMG_4133 IMG_4138 IMG_4143 (2) IMG_4145 IMG_4149 IMG_4151 IMG_4161 (2) IMG_4170 (2) IMG_4176 (2) IMG_4180 (2) IMG_4185 (2) IMG_4188 (2) IMG_4190 (2) IMG_4193

Istoria în piatră şi legenda cu bani / GALERIE FOTO

IMG_6521Ajuns în satele frumoase şi pitoreşti ale plaiului, înţeleg perfect că timpul aici curge altfel. Nu mă grăbesc de parcă m-ar fugări turcii, opresc şi privesc ceea e minunat şi încântător, ceea ce dă farmec acestui pământ. Sunt locuri de basm, sunt locuri care nu te lasă să pleci cu una-cu două. Aici ascult poveşti şi legende şi las într-o parte istoria plină de date, de multe ori prea seci. Oricât de siropoase ar fi vorbele oamenilor care nu se ghidează după cărţi, dar îşi duc viaţa după cursul firesc, acestea sunt mai altfel, mai de suflet. Au acel ceva care te provoacă, care-ţi lasă loc de de-ce-uri, uneori chiar copilăreşti, care ştiu să te „condamne” să iubeşti locurile frumoase ale acestui pământ, te îmbolnăvesc de dorul revenirii. 

…Au trecut câţiva ani de când am fost pentru prima dată pe la Cobani, Glodeni. Am revenit şi am rămas uluit din nou de peisajele mirifice. Şi am constat din nou că la Cobani nu ai cum să te plictiseşti, iar venind aici nu vei regretă. E minunat să priveşti de sus satul, să vezi tablourile frumoase pline de simplitate şi firesc. Peisaje de aici încântă privire şi liniştesc sufletul, iar oamenii, cu care stai de vorbă, ai impresia că într-un fel sau altul şi-au împletit destinul cu stâncile.

Cobani a ajuns să-şi scrie istoria alături de stâncile milenare mult mai târziu decât atestarea sa documentarea. De fapt, localitatea este una bătrână, considerată cea mai veche dintre Prut şi Nistru. Cobaniul are 642 de ani şi este atestat documentar la trei iunie 1374. Arheologii au arătat că aceste locuri erau populate mult mai devreme. Or, s-a descoperit că în sfârşitul secolului II î.Hr. aici era o aşezare tripoliană târzie.

Şi toponimul Cobani este unul interesant, iar provenienţa lui se pierde în negura anilor. Acesta porneşte de la o legendă. Pe malul stâng al Prutului era localitatea Zubreuţi, zisă şi Vasileuţii de Jos, în unele documente Vasileuţii Mari, iar cei care doreau să ajungă la Iaşi sau Botoşani plăteau bani pescarilor şi erau trecuţi cu barca. „Pe unde ai trecut Prutul?” – întrebau călătorii. „Mai jos de Suta de movile…” răspundea de cele mai multe ori cineva. „Cu bani?”, întrebau primii. „Cu bani, cu bani!”, răspundeau ceilalţi.

Potrivit lucrării „Documente privind Istoria României. Veacul XIV-XV”, inundațiile devastatoare ale Prutului i-au silit pe pescari să schimbe năvoadele pe coase și pluguri, aceștia și-au mutat cuiburile lângă stâncile ocrotitoare de pe râul Camenca, aducând pe vatra noua și supranumele Cubani. Astfel Zubreuții, zis și Vasileuții Mari, s-au contopit într-o singură așezare Cubani.”

Mai târziu, prin 1974, sovieticii schimonosesc toponimul Cubani şi-l transformă în Cobani. Şi astăzi în sat mai pot fi întâlniţi oameni care au acte (certificate de naştere, diplome de absolvire) în care denumirea satului e trecută drept Cubani.

Oricât aş scrie despre Cobani gândurile îmi zboară la reciful coralier, dar mai ales la inegalabila şi impresionanta „Stânca Mare”. În epoca de piatră aici au locuit oameni, mai târziu, în anii sovietismului, când trecerea peste comori şi valori era la modă, „Stânca Mare” avea să devină victima industrializări. Aruncând o parte din ea în aer, mai-marii zilei au şters din istorie şi frumuseţe. În 1988, au fost opriţi din „opera” de distrugere de câţiva temerari de la Mişcarea Ecologistă din Moldova. Astăzi, Stânca Mare este un monument în aer liber, protejat prin lege.

Parte din acest frumos peisaj de la nordul Moldovei e şi râul Camenca, numit de localnici şi Camca. Apele-i şerpuiesc printre stâncile milenare şi dau tabloului impresionant al naturii şi o mai mare valoare.

Cine ajunge la Cobani v-a rămâne uluit nu doar de splendorile naturale, dar şi de cele spirituale. Localitatea e printre puţinele dintre Prut şi Nistru ce are o biserică de lemn. Aceasta a fost ridicată la 1838. La Cobani există şi un Muzeu de Istorie şi Etnografie, inaugurat acum doi ani, iar cei care ajung aici au posibilitatea să cunoască mult mai multe despre această localitate plină de istorii şi legende.

IMG_6552 IMG_6541 IMG_6530 IMG_6528 IMG_6524 IMG_6522 IMG_6521 IMG_6520 IMG_6517 IMG_6516 IMG_6515 IMG_6510 IMG_6509 IMG_6507 IMG_6504 IMG_6503 IMG_6384 IMG_6383 IMG_6379 IMG_6363 IMG_6354 IMG_6352 IMG_6345 IMG_4087 IMG_4081 IMG_4078 IMG_4068 IMG_4032 IMG_4030 IMG_4028

Două poveşti: Draghiştea şi Feteşti/ FOTO

Image11E-o dragoste veche, una care nici nu mai ştiu când a început. Eroii, însă, nu sunt de genul Romeo şi Julieta sau Veronica şi Mihai. Eroii sunt mai altfel decât în poveştile de dragoste – pentru că şi dragostea e altfel. El încântat, ele – încântătoare. El iubitor de frumuseţi, ele – frumuseţi de nedescris. El dornic de provocări, ele  – provocator de misterioase. El – sunt eu, subsemnatul. Ele – sunt stâncile, poienile şi râul dragostei de la Feteşti.

La „iubitele” mele cărarea o bătătoresc de când eram pici şi priveam cu uimire cum sute de căsuţe stau tupilate la poale de stânci milenare. Din grădina nanilor Dumitru şi Aurica „ajungeam” cu picioarele în Draghişte, iar privirea mi-era furată de imensele pietre de după râu. Mai era şi ademenitoarea pădure, cocoţată pe stânci. Ori era o păcăleală pentru a nu mă lăsa „stăpân” peste tot şi toate, ori chiar în pădure pe bune există un loc unde, odată ajuns, te-ai pierdut în timp şi spaţiu. Şi câte bogăţii mai ascundea „cetatea verde” – coarne, alune, ciuperci, păducel, ierburi de leac…

Eh, şi după ce urcam spre pădure, apoi coboram pieziş pe stâncă, dădeam iar cu picioarele-n Draghişte şi n-aveam cum să nu mă-ntreb: de ce firul de apă are un nume atât de frumos? Încercam să găsesc singur explicaţie, gândindu-mă că o fi de la ceva sau cineva drag. Mi-o confirmau poveştile. Cică pe malul Draghiştei şi-au ţesut iubirea doi tineri, iar localnicii, încântaţi de povestea lor, au înveşnicit-o prin numele dat apei ce le scălda satul. Mai aflam că „de vină” este dragostea celor de la Feteşti pentru locul de basm cu care au fost binecuvântaţi de cel de sus. Şi nici n-are cum să nu-ţi fie drag acest colţ de lume! Şi nici n-ai cum să nu îndrăgeşti şi să porţi în suflet bijuteriile ce-ţi fură inima!

Peste ani, locurile de la Feteşti mă tot atrag. Ba mă opresc cu cortul la poale de pădure, ba urc stâncile, ba mă las uimit de peisajul rustic. Mă prind la gândul că nu ştiu ce-aş alege: o zi în Elveţia sau o vară în „mica Elveţie” a Moldovei, aşa cum li se mai zice acestor locuri de basm. Nu că nu aş vrea să ajung în Elveţia de pe hartă, dar „Elveţia noastră” e atât de aproape şi atât de cuceritoare!

La Stânca Bunicului, înaltă de 90 de metri, ajungi după ce treci un podeţ peste Draghişte. Mă atrage ca un magnet.  O admir de jos în sus, de sus în jos şi întrevăd chipul unui bătrân care veghează în aşteptarea celor dornici de a sta la sfat. E un loc bun de a prinde energiile timpului, de a înţelege mai bine istoria pământului, de a căuta tainele strămoşilor.

Iar taine sunt destule. La Cheile Draghiştei de la Feteşti, bunăoară, săpate între 2 masive de recife badeniene, cu o vechime de circa 15 milioane de ani, se găsesc colonii de corali şi grote pleistocene – parte a primei epoci din istoria omenirii.

Sunt şi alte înălţimi de cucerit. Pe partea dreaptă a Draghiştei avem cea mai înaltă altitudine a stâncilor – aproape 250 m deasupra nivelului mării, iar pe partea stângă a râului – Stânca Rediului are 230 m.

Piatră peste tot la Feteşti. Casele din sat parcă se închină măreţiei stâncilor, stând pitite şi mici. Rar de tot poţi vedea garduri de metal sau lemn. Sunt mai toate nu prea înalte, sunt din piatră şi te saluţi cu gospodarul trecând pe drum, peste gard.

Vechi e satul, la 1573 atestat documentar. Dar, câte milenii şi destine pe aceste locuri se ascund dincolo de hrisoave?

De-a lungul timpului, la Feteşti a fost pusă la grea încercare credinţa neamului. Timp de mai bine de şase decenii, creştinii ortodocşi nu au avut un sfânt locaş, rândurile lor fiind mereu rărite prin atragerea în fel de fel de confesiuni care au înflorit aici. Abia în 2000 a fost reluată construcţia bisericii  „Sfânta Treime”, cu susţinerea ctitorilor şi comunităţii, iar sfinţirea a fost oficiată nu demult, în octombrie 2011. Oamenilor din sat parcă nici nu le venea a crede că în sfârşit li s-a împlinit visul de a avea unde-şi mărturisi credinţa adevărată.  Chiar şi printre localnici, rar cine-şi mai aminteşte că la începuturi aveau în sat o bisericuţă de lemn, iar paroh era un părinte de peste Prut. Temelia actualei biserici de piatră şi pereţii până la ferestre au fost ridicaţi înainte de ocupaţia sovietică, între 1937-1939. În anii ce-au urmat a fost distrus lăcaşul de lemn şi oprită orice construcţie la cel început din piatră.

1601393_865496866803111_1894525010810043764_n 10665181_865496636803134_4682861280689305960_n 10703813_865496906803107_7810892242258754686_n 1926647_865496736803124_2596211941999802212_n 10689573_865496840136447_3368830898041304197_n Image06 10670130_865496943469770_5430504309647311349_n  10689756_865496593469805_5572575570822069772_n Image12

Mă încearcă deseori dorul de a reveni la Feteşti. Dacă aş avea o clepsidră, cred că ar fi foarte mare. Dar, oricum, nu aş lua în seamă curgerea nisipului, oricât de mult ar fi. Pentru mine, odată ajuns la Feteşti, timpul îşi pierde sensul printre frumuseţi şi înălţimi. Dacă aş avea un ceas, l-aş „îneca” în apa Draghiştei, pentru a nu-mi aminti cât a rămas până la despărţire. Fiecare își poate scrie aici propria poveste, o poveste adevărată, care nu se uită niciodată.