Pe malul drept al Tisei, la românii maramureșeni/ AUDIO&FOTO

Aproape de inima geografică a continentului, pe malul drept al Tisei, îşi scrie istoria din vechime o salbă de sate româneşti. Despre ele şi despre oamenii de aici prea puţin se scrie. Unii colegi din presă mi-au spus că nici nu ştiau că în regiunea Transcarpatică a Ucrainei sunt o mulţime de sate româneşti. Alţii, după ce le-am spus şi i-am îndemnat să meargă acolo, au invocat diverse motive, ba că e prea departe, ba că e obositor. Ajung pentru a treia oară în Maramureşul istoric, în satele urmaşilor demni ai dacilor liberi. Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Slatina, Biserica Albă, Strâmtura, Topcino, Bouţu Mare, Bouţu Mic, Podişor, Cărbuneşti, Plăiuţ – aici trăiesc de sute de ani cei care au stat la temelia neamului românesc, de aici a pornit limba română, datina strămoşească etc. Astăzi vă spun despre una dintre cele mai mari localități românești – Apșa de Jos. E un reportaj realizat cu suportul domnului Ion Botoș, președintele Asociației DACIA, o organizație pe care o diriguiește de mai bine de 15 ani și care ține flacăra românismului mereu aprinsă. Vă propun să ascultați o secvență despre dragii mei moroșeni, despre cei mai tari români (cel puțin asta cred eu), plasată pe post la Radio Moldova Actualități în cadrul Emisiunii MATINAL NAȚIONAL

ÎN MARAMUREȘUL ISTORIC, PE CALEA UNDELOR  (Reportaj marca RADIO MOLDOVA ACTUALITĂȚI)

Oamenii locului ştiu bine istoria. Stând de vorbă câteva minute, lesne îţi dai seama cât ţin de mult la limbă, tradiţie şi neam. Chiar dacă li s-a impus pe timpurile sovieticilor glotonimul de limbă moldovenească, oricum ei dintotdeauna au crezut că vorbesc româneşte şi sunt români. Doar în actele oficiale numele localităţilor româneşti din dreapta Tisei au fost schimonosite, în schimb localnicii le-au spus aşa cum ştiau din moşi-strămoşi.

Aici, în dreapta Tisei sunt cele mai vechi aşezări româneşti, populate cu demnitate de urmaşii adevăraţi ai dacilor liberi, urmaşi ai lui Bogdan şi Dragoş. Şi astăzi dacă stai la sfat cu moroşenii poţi observa graiul lor parcă luat din cronici. Limba românească veche şi înţeleaptă, vorba lui Eminescu, a fost pe parcursul anilor liantul de păstrare a identităţii româneşti. Nu este întâmplător că de acolo de unde porneşte inima limbii noastre, din Maramureşul istoric, de la Peri, rebotezată de ucraineni Gruşevo, acolo unde s-a aflat Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail”, au fost tipărite primele traduceri ale cărţilor sfinte în româneşte.

Într-un document scris în limba română şi publicat de Iona Mihalyi de Apşa în „Diplome maramureşene din sec. XIV şi XV” este menţionat că localitatea Apşa de Jos este atestată documentar la 25 noiembrie 1387, când regele Sigismund recunoaşte şi pune în stăpânire pe Ioan Românul, fiul lui Dragomir şi nepotul lui Balc şi Drag în moşia acestei localităţi. Mai bine de cinci veacuri Apşa de Jos a purtat acest nume, dar după 1946 localitatea este rebotezată de sovietici Dibrova. Şi chiar dacă din anul 2000 s-a solicitat revenirea la toponimul vechi, iar după aceea a fost organizat şi un referendum, abia în 2004 autorităţile au permis ca Dibrova să se numească Apşa de Jos.

Acum câţiva ani, doctorul Ion M. Botoş, preşedintele Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia „Dacia”, hotărăşte să deschidă în propria-i casă Muzeul de Istorie şi Etnografie „Dacia Liberă”. Fiind un perspicace susţinător şi promotor al valorilor româneşti din zonă, a adunat cele mai interesante vestigii ale trecutului. Astfel în muzeu sunt cărţi, ziare, reviste cu şi despre românii din Transcarpatia şi Maramureşul istoric. De asemenea, aici este o colecţie impunătoare de numismatică, precum şi una de ceramică tradiţională. Ion Botoş a ales cu migală toate vestigiile, astfel muzeul reprezintă un adevărat centru de cultură şi spiritualitate. Chiar dacă este unul privat, oricine este binevenit să aducă lucruri ce fac parte din patrimoniul moroşenilor, susţine Ion Botoş.

Apşa de Jos e o localitate deosebită în care oamenii au apărat şi-n vremuri de grele încercări bisericile neamului. În mijlocul localităţii sunt două coline şi pe ambele se află câte o biserică de lemn. Prima a fost ridicată la 1561 şi are hramul „Sfântul Nicolae”, iar a doua la 1776 şi are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Biserica veche de lemn este catolică, însă iniţial a fost ortodoxă. După anul 1990, moroşenii, mână de la mână, mai ridică o biserică, de data aceasta una de piatră, şi pentru a păstra suflul istoriei au pus o poartă de lemn maramureşeană. Şi pentru că în ziua în care subsemnatul a fost la Apşa de Jos era duminică, în ambele lăcaşuri sfinte erau creştini. Am aflat că de sărbători şi-n zilele de duminică oamenii locului se salută cu: „Lăudăm pe Iisus!”.

Pe timpuri aici erau căsuţe de lemn maramureşene, astăzi sunt o mulţime de palate, care mai de care mai mari. Mai toate au de la 20 de camere în sus, iar cel mai mare peste 50 de odăi. Cel mai interesant este că apşenii nu-şi vând casele, ci le dăruiesc. Oriunde ar pleca, cei de la Apşa de Jos revin la vatră. Ei nu vând pe nimic în lume casa, tradiţia şi neamul. E o lecţie pe care trebuie să o învăţăm toţi cei care vorbim şi simțim româneşte. La drum în România Mică în Maramureșul istoric, mintenaş totul va fi bine! 

Traseul urmat de mine poate fi văzut AICI.

Reclame

Mănăstirea Polovragi – cinci secole de istorie și minuni (FOTO)

Trecut-a timp de când am fost pe la una din faimoasele mănăstiri ale Olteniei – Polovragi. De acolo am adus o iconiță a Sfântului Nectarie (dăruită de măicuța Nectaria), dar și un borcănaș de miere de mană de stejar. Păstrez frumoase și luminoase amintiri de la citadela spirituală de pe lungul drum al Gorjului. Recunosc, aș reveni la sfântul locaș ascuns sub culmile Căpățânii și ale Parângului. Poate că exagerez, dar sunetul de toacă și mirosul de tămâie parcă e mai altfel decât prin alte părți.

După aproape 700 de km de drum, cam atâția sunt de la Chișinău până la Mănăstirea Polovragi (de maici), nici nu simt oboseala… Recunosc, am folosit fraza asta de mai multe ori, însă, sunt ferm convins că anume credința te întărește de a ajunge repede (ca gând și trăire) și calm pe locurile pline de sfințenie.

Pitorească și seducătoare, de o profundă valoare spirituală și artistică, astfel găsesc Mănăstirea Polovragi. “Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”, e scris pe o poartă de lemn, frumos sculptată, cu migală și multă dragoste divină. Alături, privirea se oprește la o impresionantă troiță de lemn, ridicată întru memoria eroilor și martirilor români.

Să tot stai și să admiri vechea mănăstire, care stă de veghe credinței neamului de mai bine de cinci secole. Și tot de 500 de ani e păzită de o vestită Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Au fost găsite două pisanii, care atestă vechimea sfântului locaș, în ambele fiind menționat anul 1505. În același timp, nu exclus că la Polovragi ar fi existat o biserică și mai veche, din lemn.

Potrivit istoricilor, nu se cunoaște data reclădirii mănăstirii, însă un hrisov de pe timpul domniei lui Matei Basarab, emis la 6 iulie 1648, arată că mănăstirea a fost ridicată din temelie de către logofătul Danciu Pârâianu, care o și închină Sfântului Mormânt. La 1693, Constantin Brâncoveanu răscumpără mănăstirea de la Patriarhul Dositei al Ierusalimului. Pe timpul acestuia au fost ridicate clădirile stricate, zugrăvită biserica și adăugat un pridvor.

Prin 1731-1732 a fost ridicată biserica bolniței. Peste șapte decenii, în 1802, a căzut pradă trupelor lui Pasvantoglu. După doi ani au început reconstrucțiile mai multor edificii ale Mănăstirii Polovragi.

Cine a ajuns la Mănăstirea Polovragi, neapărat va trece și pe la Cheile Oltețului, va admira cele peste 80 de peșteri, în care s-au nevoit pe timpuri mai mulți sihaștri. Totodată, în apropiere de vechiul sfânt locaș se află și Peștera lui Zamolxe, unde, potrivit unor surse, acesta a și fost îngropat.

Mănăstirea Polovragi se află în judeţul Gorj la 2 km de comuna Polovragi. Ce traseu trebuie de urmat pentru ajunge la Polovragi, dacă porniți de la Chișinău urmăriți AICI.

  

 

 

Oul – vedeta de la Vama

Pe drumul european E58, la Vama, județul Suceava, se află un Muzeu deosebit, acesta găzduiește cea mai mare colecție de ouă din România, dar și una din cele mai importante și interesante din Europa.

Împreună cu alți colegi, în cadrul #tripbucovina, am admirat impresionante exponate de la Muzeul Oului de la Vama. Pentru că cea care a avut inspirația de a-l deschide – Letiția Orșivschi – era într-o delegație peste hotare, ghid ne-a fost Cătălina Orșivschi, sora amfitrioanei.

De la ea am aflat că aici sunt ouă din toată lumea, lucrate în tehnici diferite, pe coajă de ou, lemn, ceramică, porţelan, piatră, sticlă. Fiecare ou are o poveste, spusă cu mari emoții de către Cătălina, fie că e vorbă exponate din colecția de familie, fie că sunt dăruite sau cumpărate. 

La Muzeul de la Vama sunt și ouă rare, cum ar fi de: emu, tinamu, de broască țestoasă, crocodil, flamingo. Recunosc, cel mai mult am fost uluit cu câtă migală sunt lucrate ouăle de dimensiune foarte mici, ca cele de potârniche, vrabie, porumbel. Evident, sunt expuse și ouă de fazan, păun, găină rață, gâscă, prepeliță, curcă, struț etc.    

Doritorii de a înțelege cum ajunge un ou operă de artă pot participa la Atelierul de încondeiere.

Cătălina Orșivschi, pasionată de poezie, laureată a mai multor competiții literare, a înșirat gândurile despre Muzeului Oului de la Vama.

  • Muzeul Oului Vama
  • strada Gării, numărul 20, 727590, sat Vama, comuna Vama, județul Suceava
  • +4 0230 239 212
  • +4 0745 869 529
  • +4 0740 540 276

 

 

Zece destinaţii de primăvară/ TOP „NATURA”

NATURA

Sursa foto: natura.md

Anotimpul verdelui crud e tocmai momentul potrivit de a cunoaşte mai bine locurile frumoase ale spaţiului dintre Prut şi Nistru. Revista „NATURA” a realizat un top al destinaţiilor de primăvară, locuri mai puţin promovate, unele chiar neîntâlnite în cataloagele de turism.

Astfel, publicația plasează pe primul loc   – Naslavcea – poarta de intrare a Nistrului în Moldova. Pe poziţia a doua a destinaţiilor de primăvară este Palanca, raionul Călăraşi. Locul bronzului e ocupat de Feteşti, Edineţ.

În top mai sunt incluse destinațiile: Horodiște și Duruitoarea Veche, Râșcani;  Călărăşeuca, Ocnița; Vadul-Raşcov, Șoldănești; Molovata, Dubăsari; Branişte, Râșcani și  Donici, Orhei.

Sunt o mulţime de locuri minunate între Prut şi Nistru, doar că depinde de sufletul nostru călător prin lume cât e de deschis în a le vedea, a le înţelege, a spune despre ele şi altora. Mai multe despre cele zece destinații de primăvară AICI

 

Povești de călătorie, cu doruri și-amintiri (II)

fetesti

După ce am depănat povești de pe Ciuhur, continuu jurnalul cu destinați la fel de dragi.Peste ani, locurile de la Feteşti mă tot atrag. Ba mă opresc cu cortul la poale de pădure, ba urc stâncile, ba mă las uimit de peisajul rustic. Mă prind la gândul că nu ştiu ce-aş alege: o zi în Elveţia sau una în „mica Elveţie” a Moldovei, aşa cum li se mai zice acestor locuri de basm. Nu că nu aş vrea să ajung în Elveţia de pe hartă, dar „Elveţia noastră” e atât de aproape şi atât de cuceritoare!

La Stânca Bunicului, înaltă de 90 de metri, ajungi după ce treci un podeţ peste Draghişte. Mă atrage, de fiecare data, ca un magnet. O admir de jos în sus, de sus în jos şi întrevăd chipul unui bătrân care veghează în aşteptarea celor dornici de a sta la sfat. E un loc bun de a prinde energiile timpului, de a înţelege mai bine istoria pământului, de a căuta tainele strămoşilor.

Iar taine sunt destule. La Cheile Draghiştei de la Feteşti, bunăoară, săpate între 2 masive de recife badeniene, cu o vechime de circa 15 milioane de ani, se găsesc colonii de corali şi grote pleistocene – parte a primei epoci din istoria omenirii.

Sunt şi alte înălţimi de cucerit. Pe partea dreaptă a Draghiştei avem cea mai înaltă altitudine – aproape 250 m deasupra nivelului mării, iar pe partea stângă a râului – Stânca Rediului are 230 m.

Dacă aş avea o clepsidră, cred că ar fi foarte mare. Dar, oricum, nu aş lua în seamă curgerea nisipului, oricât de mult ar fi. Pentru mine, odată ajuns la Feteşti, timpul îşi pierde sensul printre frumuseţi şi înălţimi. Dacă aş avea un ceas, l-aş „îneca” în apa Draghiştei, pentru a nu-mi aminti cât a rămas până la despărţire. Fiecare își poate scrie aici propria poveste, o poveste adevărată, care nu se uită niciodată. 

fetesti-dor

…Pe când eram copil admiram mai des Nistrul.  Mereu o rugam pe mama să mă ia la Otaci pentru a avea parte de „întâlnirea” cu vechiul meu amic – Nistrul. Pe atunci admiram râul care curgea între Otaci şi Movilău şi eram curios să ştiu de unde vine şi încotro o ia. Mai târziu aveam să aflu că vine de sus – din Carpaţi – şi ajunge hăt în Marea Neagră, urmând o cale de 1362 km. De la admiraţie Nistrul peste ani devenise izvor de inspiraţie. De fiecare dată când ajungeam pe malul Tirasului de odinioară îmi roiau în minte epitete, comparaţii, metafore…

img_7901

Peste ani am constat că bătrânul fluviu cu unduirile sale „a adunat” pe malurile sale sate înşirate precum mărgăritarele, stâncile cu vârfuri semeţe, schiturile rupestre încărcate de istorie, mănăstirile şi bisericile pline de veşnicie… Aici sunt locuri care te provoacă să revii de multe ori, să constaţi că merită să „guşti” din plin cu privirea bijuteriile acestui pământ. De la Naslavcea şi până la Palanca să tot admiri perlele naturale şi spirituale. Anume de la intrare şi până la liman se află cele mai multe şi mai frumoase monumente ale naturii şi rezervaţii peisagistice.

Nistru vertiujeni

Dincolo de toate, Nistrul este pentru  noi râul dorurilor, durerilor, tristeţilor, bucuriilor, întâlnirilor, despărţirilor. E râul destinului, e râul suspinului, e râul amarului…

De la Nistru până la Prut sunt multe de văzut. Un peisaj tulburător de încântător, oameni deschişi cum rar mai întâlneşti, limba română rostită frumos, tradiţiile păstrate cu sfinţenie…  Toate de  găsit la Giurgiuleşti, satul care aude în fiecare zi cum îşi spun „Bună dimineaţa!” Prutul şi Dunărea.

Potrivit arheologilor, zona de sud este foarte bogată în monumente arheologice. Movila mare de la Giurgiuleşti este un adevărat monument istoric. Cele mai multe dintre aceste movile datează de când au fost construite renumitele piramide.

Cea mai frumoasă destinație de la Sud, pentru subsemnatul este Lacul Beleu, un relict al Dunării. De o vechime de circa şase mii de ani, acesta are lungimea de cinci kilometri, iar lăţimea de doi km şi ocupă 2/3 din suprafaţa Rezervaţiei „Prutul de Jos”. Beleul este unul dintre cele mai mari lacuri naturale dintre Prut şi Nistru. Lacul este raiul pentru peste 130 de specii de păsări, 30 de specii de mamifere, mai mult de 20 de specii de peşte, precum şi pentru aproape 200 de specii de plante vasculare. În primăvară aici pot fi admiraţi cormoranii, ţigănuşii, stârcii galbeni. E impresionant să vezi cum se alintă pe apă, apoi scrutează zarea: egretele şi berzele. Pelicanii se lasă admiraţi foarte puţin, or stau doar câteva zile pe Lacul Beleu, apoi se duc „acasă”, adică în Delta Dunării. 

valeni

Ochiul „înarmat” are ce vedea, oriunde s-ar îndrepta are ce ţinti. Acest pământ are o mulţime de comori de admirat. Istorii adevărate, mituri şi poveşti de viaţă – toate pe un plai binecuvântat de Cel de Sus cu frumuseţi nepieritoare.

 

Povești de călătorie, cu doruri și-amintiri (I)

10436084_865258450160286_9026868216789850861_nSunt locuri care-ţi încarcă sufletul cu bucurie, seamănă în el frumosul, îţi scaldă ochii cu imagini idilice şi te liniştesc. Un râu, un izvor, un vârf de stâncă şi o poveste sau mai multe te provoacă să porneşti la drum să le vezi şi să le asculţi, să le înţelegi şi să le spui şi altora. Atunci când ajung să admir frumusețile plaiului, uluit de tot ce văd, îmi zic că doar  doar cârcotaşii pot spune că Moldova nu are ce oferi turiştilor. Cei care afirmă că pământul nostru e unul sărac în peisaje cred că nu ştiu nimic despre locurile de basm dintre Prut şi Nistru. Ei au nevoie de provocări, ce i-ar scoate din hibernare. Și cum anotimpul alb e tocmai unul potrivit pentru povești, mai ales, de călătorie, înșir aici rânduri din escapadele mele.   

Iarna strălucitoare și pură mă duce gândul la locuri foarte dragi mie – sate o de noblețe aparte, cu mici și vechi căsuțe, pe vârfuri de stânci milenare, încărcate cu fel de fel de legende, fire de apă, cu valuri line sau grăbite.  Poveștile mele de călătorie mereu sunt pline de doruri și amintiri și atunci când “trec” prin ele mă încarc cu o stare de bine.

Horodiste Rascani

Orice loc vizitat de mine e sinonim cu ACASĂ. Acasă sunt la Parcova (baștina mea), dar și la Fetești, Brânzeni, Zăbriceni, Duruitoarea, Rudi, Soroca, Naslavcea…Giurgiulești. Mi-ar trebui sute de pagini să vă spun câtă dragoste port pentru locurile pe care le-am măsurat cu pasul. Cu pasul! – așa-I stă bine unui om dornic de a-și cunoaște plaiul.  De-alungul anilor am constat că între Prut și Nistru sunt sute de sate „alintate” cu peisaje de poveste. Îşi scriu istoria pe maluri de ape, pe vârfuri de stânci, pe câmpii line, o istorie cu urcuşuri şi coborâşuri, cu destine frânte şi evenimente tragice, cu trădători, dar şi cu iubitori de neam şi ţară. Oriunde, în acest spaţiu, fie pe stâncile pleşuve, fie pe dealurile line şi tihnite, fie în bisericile de lemn sau mănăstirile seculare, înţeleg că Moldova este un loc în care tradiţia, credinţa şi istoria sunt o adevărată terapie a cunoaşterii şi frumosului.

Horodiste 1

Este cea mai mare bucurie pentru mine atunci când mă întâlnesc cu autenticul. Ceea ce văd – garduri mici şi căsuţe tupilate – mă transferă într-o lume de poveste, într-un vis frumos, într-un vis în care modernitatea e sfidată şi face loc melancoliei. Aş hălădui pe malurile bătrânului Ciuhur ori de câte ori mi-ar apărea ocazia.  Şi cred că asta vine dintr-o mare nostalgie de anii de copilărie. Pe atunci îmi scăldam ochii cu cele mai frumoase imagini, peisaje de vis pe care le oferea acest fir de apă. Astăzi tot mai rar ajung în localităţile scăldate de apele Ciuhurului. 

… Pe când eram copil îmi plăcea să hoinăresc pe hudicioarele de la Chetroşica Veche şi să admir curgerea lină a Ciuhurului. Nici acum nu-mi pot explica de ce mă copleşeau atât de mult locurile din satul vecin, or şi prin Parcova mea erau drumuri înguste şi la fel îşi ducea apele bătrânul râu. Poate de vină o fi stâncile milenare… La baştina subsemnatului acestea au fost distruse.

De la Stolniceni, Edineţ, însă, peisajele de pe mal de Ciuhur sunt incredibil de frumoase. E nevoie de o mulţime de superlative pentru a descrie aceste locuri.  Porţile de intrare în Toltrele Prutului, stâncile, stau de o parte şi de alta a râului Ciuhur, printre ele uşor poate fi zărit un sat scăldat de frumuseţe. E o localitate ce-şi deapănă istoria de mai bine de trei secole (atestat documentar la 1672). Cu un toponim neaoş, cu peisaje irezistibil de încântătoare, aşteaptă „cuminte” turiştii. E vorba de satul Pociumbeni, Râşcani. Stâncile milenare, adevărate perle ale naturii, aşteaptă să fie escaladate. Canionul dintre Pociumbeni şi Pociumbăuţi (sat vecin) atinge o lăţime de peste 700 de metri, cu înălţimi de până la 65 de metri. Urcat pe el nu te dai lesne coborât, or imaginile văzute de sus sunt fantastice.

Pietrele străvechi, precum o salbă de mărgele, înconjoară satul Horodiște din raionul Râșcaniu, iar Ciuhurul şerpuieşte pe alături.

De la Horodişte, Ciuhurul „călătoreşte” spre Văratic.  Acesta are impresionante defileuri şi stânci. Ele stau de veghe de parcă ar fi nişte cetăţi. Bijuteriile naturii sunt de o atractivitate deosebită.

De la Văratic mereu mi-am îndreptat pașii spre Duruitoarea Veche, Râşcani. Aici, pe râuleţul Duruita, un afluent al Ciuhurului, se află un Monument geologic şi arheologic. În urma săpăturilor aici au fost găsite mostre fosile din perioada glaciară şi vestigii ale culturii preistorice. La Duruitoarea Veche, ziua, din vechea grotă, Prutul se vede ca o oglindă, iar lumina soarelui se simte în asediu. Tot de sus, de pe frumoasa stâncă se vede cum se întâlnesc Prutul cu Ciuhurul.

10288750_849761368376661_4574163113376532516_n

(va continua)

La Prislop, la Arsenie Boca

Foto simbol.  Sursa: jurnal.ro

Foto simbol. Sursa: jurnal.ro

Mănăstirea Prislop din județul Hunedoara este invadată de pelerini, în fiecare an, pe 28 noiembrie. Cel care-i cheamă în mod tainic este părintele Arsenie Boca, numit Sfântul Ardealului. Plecat la Cel de Sus de mai bine de două decenii (1989), ilustrul duhovnic al românilor adună mii de creștini la mormântul său de la cimitirul frumoasei Mănăstiri din Țara Hațegului.

Dacă în zilele obișnuite și de sărbători, la locul de veci al lui Arsenie Boca vin sute de creștini, atunci, pe 28 noiembrie (zi în care a plecat la Domnul), numărul acestora ajunge la zeci de mii. Mulți trăiesc bucurii de neimaginat, se luminează că Dumnezeu le-a dat puterea să vină pe un loc sfânt. La mormântul părintelui Arsenie Boca este o cruce mai mult decât modestă, de lemn. Însă, ceea ce te lasă fără de cuvinte e „potopul” de flori.

img_0058

Aproape fiecare creștini vine aici mai întâi pentru a vedea, a se ruga, apoi pentru a mulțumi pentru minunile pe care le face Arsenie Boca, chiar și acum când nu mai e printre cei vii. Am discutat cu pelerini care au trecut pe la mormântul lui Arsenie Boca de nenumărate ori. Mi-au vorbit cu emoții, aproape în șoaptă, despre cel care i-a ajutat ori de câte ori l-au rugat.

img_0068

“Am fost de mai multe ori pe aici. Aș veni în fiecare zi… Când vin aici simt o putere mare, mă întăresc. Am nădejde la Sfântul Părinte. E o minune dumnezeiască”, îmi vorbește, profund emoționată, o creștină de prin părțile Brașovului.

„Cred că e unul dintre cei mai mari Sfinți ai românilor, după Sfântul Andrei cel Întâi Chemat, care ne-a făcut creștini. Sper că va fi canonizat în viitorul apropiat. Sunt o mulțime de minuni, dovezi certe că părintele Arsenie Boca este un mare sfânt. Și faptul că și după două decenii de la plecarea la Domnul la mormântul său vin o mulțime de pelerini arată evlavia românilor față de această luminoasă și luminată față a spiritualității noastre”, consideră un pelerin de prin părțile Făgărașului.

img_0078

Recunosc, am trăit și eu momente minunate și nu mă dădeam dus de la mormântul părintelui Arsenie Boca. A avut o viață care, cu certitudine, poate fi un exemplu pentru toți creștinii. A iubit credința neamului, a ținut la miile de pelerini care veneau la el pe atunci când încă era în viață. A pătimit pentru că punea mai presus de toate la Cele Sfinte, că aduna în jurul său puhoi de oameni. Autoritățile l-au condamnat, însă oamenii nu l-au uitat. Sfântul Ardealului continuă să semene pace și liniște, iar tăcerea de la mormântul său și lacrimile vărsate cântăresc mult mai mult decât cuvintele rostite.

  img_0076

…Toate la Mănăstirea Prislop amintesc de părintele Arsenie Boca – și impresionanta catapeteasmă a bisericii, or a fost realizată după un proiect semnat de marele duhovnic; și icoanele de pe iconostas, care au semnătura dânsului; și Clopotnița de pe stâncă; și “Saivanul dacic”; și izvorul cu apă tămăduitoare… și multe altele.

adevarul

Foto simbol. Sursa: adevarul.ro

Născut la 29 septembrie 1910 la Vața de Sus, în județul Hunedoara, părintele Arsenie Boca a făcut teologie, arte frumoase și medicină. A ales să-și ducă Crucea pe calea adevăratei credințe. A fost stareț la Sâmbăta de Sus, apoi la Prislop. Deși a fost condamnat de nenumărate ori, părintele Arsenie Boca nu s-a lăsat bătut, nu a căzut în capcana satrapilor, care insistau să se lase de Dumnezeu cel Adevărat.

A trecut la Domnul la 28 noiembrie 1989 și a fost înmormântat la cimitirul de la Mănăstirea Prislop. Aici și-a dorit să fie înhumat, iar voia marelui duhovnic a fost respectată cu sfințenie. Astăzi, măicuțele la Mănăstirea Prislop au mare grijă de mormântul lui Arsenie Boca, cel care a fost și Bunul Păstor al acestor locuri.

La o distanță foarte mică de locul de veci al obștii monahale de aici se află și peștera Sfântului Ioan de la Prislop, cel care pe timpul lui Mihai Viteazu a fost Mitropolit al Ardealului. Numită și “Casa Sfântului”, peștera e vizitată de tot mai mulți creștini. Nu se știe când a fost săpată de Sfântul Ioan, însă se presupune că acum trei secole.

img_0063

Mănăstirea Prislop din județul Hunedoara este una dintre ctitoriile de seamă ale Sfântului Nicodim de la Tismana, la 1360. Potrivit publicației “Mănăstiri ortodoxe”, la 1600, Mănăstirea Prislop a fost zidită din temelie de Zamfira, fiica fostului domn muntean Moisei Vodă Basarab. La 1747, printr-un decret al Mariei Tereza, au fost alungați călugării de la Prislop. După 12 ani, aici din nou încep să viețuiască monahi.

La 1762, temutul general Bucow ordonă ca Mănăstirea Prislop să fie distrusă. Astfel, calvinii maghiari dau foc sfântului lăcaș de aici. Mai mulți monahi au încercat pe parcursul anilor să refacă Mănăstirea Prislop, doar că nu prea le-a reușit.
Abia, după decenii de înstrăinare, în 1948, sfântul lăcaș de aici revin la menirea cea sfântă de păstrare a credinței străbune. Cel care a avut mare grijă ca mănăstirea să aibă fața de odinioară a fost părintele Arsenie Boca.

Trinca: frumuseţea locurilor şi lecţia Stroescu /FOTO

img_3674

Culorile toamnei înveselesc totul în jur. Mai pline de nuanţe, mai interesante, mai jucăuşe, astfel sunt tablourile anotimpului. Când ai dorinţa de a cutreiera ţinutul dintre Prut şi Nistru presărat cu fel de fel de comori, atunci, cu certitudine, dai de locuri frumoase şi liniştite. Privind ai impresia că priveliştea te aştepta anume pe tine, căutător de splendori ale naturii.

De mulţi ani îmi doream să ajung la Trinca (raionul Edineţ), să urc pe stânci, să privesc de sus satul, să caut cu ochi curioşi prin peşterile milenare. În octombrie am intrat într-o lume de poveste, într-un adevărat paradis pentru cei aflaţi în căutare de locuri interesante şi pline de istorie.

img_3818

Ştiam că acest peisaj a avut de suferit, că mulţi ani la rând au fost peste o sută de cuptoare de ardere a varului, chiar pe teritoriul unei arii protejate. Irepetabilul defileu Trinca, dar şi râul Draghişte au tăcut, „au înghiţit” păcură, „au privit” cu neputinţă cum ardeau mormane de anvelope, cum se duceau văzând cu ochii metri de piatră milenară. Acum doi ani dezmăţul a luat sfârşit. Cel puţin asta afirmă responsabilii din domeniu.

img_3842

…Sunt pe mal de Draghişte şi admir fascinantul Defileu Trinca – stânci semeţe, peşteri şi grote în care au locuit oamenii preistorici. De altfel, Defileul Trinca are o lungime de cam un kilometru, iar înălţimea pantelor ajunge la cel mult 140 de metri. Unele poţiuni, privite atent, ai impresia că sunt nişte sculpturi lucrate cu multă migală de cioplitori.

img_3702

Se spune că în stâncile milenare de pe Draghişte locuiau oameni acum 80 de mii de ani, adică în paleoliticul mijlociu. Dovezi sunt multe. Vestigiile cercetate spun lucruri interesante despre oamenii care au locuit de la începuturi aici. Potrivit istoricilor, la Trinca au fost depistate resturi de staţiuni din eneolitic (acum cinci-şase mii de ani), precum şi o necropolă tracică.

img_3839

Până şi hidronimul Draghişte, potrivit regretatului savant Ion Dron, este vechi, de origine daco-getică ori veche românească şi trecută prin filieră slavă – draga (bulgară, sârbă, slovenă), draha (cehă), droga (poloneză), însemnând în aceste limbi străine – „strâmtură, defileu, lăsătură (în relief), loc de scurgere a apei, vale şi chiar drum; cale”.

img_3717

Şi apoi există şi alte explicaţii ale hidronimului Draghişte. Sunt convins că mulţi îţi pun întrebarea: de ce firul de apă are un nume atât de frumos? Iar explicaţia vine repede, precum apa. O fi de la ceva sau cineva drag. O confirmă poveştile. Cică pe malul Draghiştei şi-au ţesut iubirea doi tineri, iar localnicii, încântaţi de povestea lor, au înveşnicit-o prin numele dat apei ce le scălda satul.

img_3736

Mai aflăm că „de vină” este dragostea celor din satele de pe mal de Draghişte pentru locul de basm cu care au fost binecuvântaţi de Cel de Sus. Şi nici n-are cum să nu-ţi fie drag acest colţ de lume!

img_3714

Şi nici n-ai cum să nu îndrăgeşti şi să porţi în suflet bijuteriile ce-ţi fură inima! Apropo, pentru că veni vorbi de satele de pe mal de Draghişte, e cazul să vă spun că acest râuleţ trece prin satele Bulboaca, Trebisăuţi, Colicăuţi, Trestieni (raionul Briceni) şi Constantinovca, Feteşti şi Burlăneşti (raionul Edineţ). Draghişte, de altfel porneşte din apropierea satului Romancăuţi, regiunea Cernăuţi (Ucraina) şi are o lungime de 67 de kilometri.

img_3795

De la Trinca şi până la Burlăneşti, râuleţul a „inundat” cu cele mai frumoase peisaje. De lângă cruce, de pe milenarele stânci, mă uit la satul frumos răsfirat, cu case mari, cu ogrăzi alese, cu garduri (multe) din piatră, cu ulicioare înguste. Istoria arată că Trinca este atestată documentar la 1575. De la începuturi, însă, a avut un alt nume – Şficicăuţi, iar primii locuitori au fost polonezi. Există versiunea că mult înainte de Şficicăuţi aici a fost localitate care s-a numit – Tridava.

img_3695

Toponimul Trinca ar fi venit de la Tinca, soţia boierului Sturza, care, potrivit legendei, ar fi primit în dar satul de la domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Legenda e legendă şi are dreptul la viaţă, chiar dacă localitatea e atestată mai târziu de 1504 (anul în care a decedat marele voievod).

img_3698

Dincolo de vorbe şi poveşti sunt destine şi fapte. Este inadmisibil atunci când vorbeşti de Trinca să nu aminteşti şi de marele om politic, cărturar şi filantrop – Vasile Stroescu. Dincolo de faptele măreţe pentru neam şi ţară, Vasile Stroescu a ctitorit biserica şi a fondat spitalul din Trinca. Dacă la sfântul locaş e lumină, atunci spitalul a ajuns într-o stare jalnică. Pe una din clădirile lăsate de izbelişte este şi o placă memorială, realizată de artistul plastic Valentin Vârtosu, pe care e inscripţionat următorul text: „Mare patriot şi filantrop român din Basarabia, primul preşedinte al Camerei Deputaţilor României Mari”. Din păcate şi placa, şi ceea ce se întâmplă cu edificiile lăsate drept moştenire arată că se trece cu neruşinare peste amintirea unui om de seamă.

img_3877

Vasile Stroescu s-a născut la 1845 în satul Trinca. A învăţat la Chişinău, Odessa, Moscova, Sankt Petersburg şi Berlin. Licenţiat în drept, Vasile Stroescu era pasionat de istorie, literatură şi ştiinţe agricole. Acesta a primit de la tatăl său drept moştenire nouă mii de hectare de pământ, iar pentru că era foarte priceput a reuşit să tripleze suprafaţa. Deşi era un mare filantrop, cunoştea multe limbi străini, Vasile Stroescu spunea mereu atunci când făcea ceva: „Eu ţin la folosul naţiunii, nu la fala mea”.

img_0313

Potrivit documentelor, la 3 martie 1917, ia fiinţă, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc, iar în fruntea acestuia este Vasile Stroescu, care-şi pusese drept scop crearea unei diete provinciale numită Sfatul Ţării. Prima reuniune a avut loc la 21 noiembrie 1917, fiind ales ca preşedinte Ion Inculeţ, ca vicepreşedinte Pan Halippa, iar ca secretar Ion Buzdugan. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării proclamă oficial „Republica Democrată Moldovenească”. Vasile Stroescu a fost primul preşedinte al Parlamentului României Mari, senator al Transilvaniei etc. A murit la 1926, avea 80 de ani. A rămas un exemplu de patriotism, dragoste de aproape şi facere de bine fără mare tam-tam.

img_3910

Cred că cei de la Trinca ar trebui să înveţe lecţia Stroescu, să le vorbească şi altora cu respect, dar şi cu mândrie despre valorile promovate din toată inima de OMUL lor. Sunt convins că vor avea de câştigat mult mai mult păstrând frumuseţea locurilor şi amintirea personalităţilor.

img_3679

Revista NATURA

Cu drag de Basarabia/ AUDIO

vasile-glavan-8Există oameni care sunt gata să vorbească ore în șir despre tot ce are mai fermector  spațiul dintre Prut și Nistru. Ei știu să găsească frumosul și acolo unde alții nici nu-l prea observă. Atunci când spun ceva despre destinațiile turistice găsersc epitete și metafore, iar aceastea, împletite măiestrit cu superlative, te îndeamnă să pornești la drum. Printre provocatorii în căutarea locurilor de poveste este și  doctorul Vasile Glăvan, profesor universitar la București.

De la catedră le vorbește studenților despre turism, iar destinațiile dintre Prut și Nistru ocupă un loc aparte în precopurile lui Vasile Glăvan. În una din cărțile de profil, semnate de profesorul muniversitar de la București, cele mai multe pagini sunt despre potențialul turistic al Republicii Moldova.

Ce a spus Vasile Glăvan, la RADIO MOLDOVA ACTUALITĂȚI, despre destinațiile dintre Prut și Nistru aflați AICI.

IMG_6524 

Miracole, legende și istorii de Sub Piatră

img_0074Ajuns în Munţii Trascăului nu mă satur să tot admir frumuseţile din jur. Ape zglobii, culmi semeţe, peşteri pline de mister şi lăcaşuri sfinte de toată splendoarea – toate într-un tablou de poveste. La ele se mai adaugă toponimele şi hidronimele foarte sonore şi interesante – Arieş şi Valea Morilor, Sub Piatră (localitate), Huda lui Papară (peşteră), Bedeleul (platou calcaros) etc.

Datorită unei biserici vechi de lemn de la Mănăstirea „Cuvioasa Parascheva” şi a peşterii „Huda lui Papară este cunoscută pelerinilor, dar şi amatorilor de călătorii, localitatea Sub Piatră, comuna Sălciua, judeţul Alba, Transilvania, România. Se poate ajunge aici pe DN75 Turda-Câmpeni, până în localitatea Sălciua de Jos, mai apoi pe un drum local, pe alocuri asfaltat, circa cinci kilometri până în cătunul Sub Piatră.

img_0085

img_0072Se spune că încă pe la 1300 în localitate era deja o bisericuţă de lemn, construită chiar în faţa peşterii „Huda lui Papară”, pentru a apăra satul de duhurile rele care provocau viituri pe vale. Sfântul locaş a avut parte de o istorică dramatică. Mai întâi a fost arsă de tătari. Construită din nou în acelaşi loc e distrusă de generalul Bucow. Biserica ştearsă de pe faţa pământului era a schitului „Maica Domnului”.

Actuala biserică de lemn „Cuvioasa Parascheva” este de la 1797. Dovada vechimii este inscripţia deasupra uşii de la intrare. Din sfântul locaş de odinioară s-au păstrat mai multe icoane de preţ. Totodată, aici poate fi admirată pictura veche. Într-o raclă din „bătrâna biserică” se află părticele din moaştele Sfinţilor: Nectarie, Pantelimon, Gheorghe, Siluan Athonitul, Ghelasie, Ioan Rusul, Teodosie etc. Tot aici este şi veşmântul întreg al Cuvioasei Parascheva de la Iaşi.

Acum 20 de ani în preajma bisericuţei de lemn este un construit un sfânt locaş de piatră, în stil bizantin. Astfel, în acest cătun din Munţii Trascăului reînvie viaţa monahală. Aici este un vestit atelier de croitorie, iar măicuţele primesc o mulţime de comenzi pentru a coase haine pentru feţe bisericeşti din SUA, Grecia, Italia, Spania etc.

img_0067

img_0086În apropiere de Mănăstire se află peştera „Huda lui Papară”. Se zice că pe timpuri aici ar fi fost loinţa unui conducător religios. Nu este exclus că aici s-ar fi retras şi Zamolxes, zeul dacilor. Potrivit specialiştilor, „Huda lui Papară” „întrece” alte peşteri din Munţii Trascăului”, or este cea mai lungă, cea mai complicată, cu cea mai mare sală şi cea mai înaltă galerie, cu cel mai lung curs subteran, cu cea mai mare colonie de lilieci… Nu departe de peşteră este un izvor. Se spune că apa acestuia are puteri miraculoase.

  img_0075

Cei pornesc de la Chișinău spre Sub Piatră pot analiza AICI traseul.