Povești de călătorie, cu doruri și-amintiri (I)

10436084_865258450160286_9026868216789850861_nSunt locuri care-ţi încarcă sufletul cu bucurie, seamănă în el frumosul, îţi scaldă ochii cu imagini idilice şi te liniştesc. Un râu, un izvor, un vârf de stâncă şi o poveste sau mai multe te provoacă să porneşti la drum să le vezi şi să le asculţi, să le înţelegi şi să le spui şi altora. Atunci când ajung să admir frumusețile plaiului, uluit de tot ce văd, îmi zic că doar  doar cârcotaşii pot spune că Moldova nu are ce oferi turiştilor. Cei care afirmă că pământul nostru e unul sărac în peisaje cred că nu ştiu nimic despre locurile de basm dintre Prut şi Nistru. Ei au nevoie de provocări, ce i-ar scoate din hibernare. Și cum anotimpul alb e tocmai unul potrivit pentru povești, mai ales, de călătorie, înșir aici rânduri din escapadele mele.   

Iarna strălucitoare și pură mă duce gândul la locuri foarte dragi mie – sate o de noblețe aparte, cu mici și vechi căsuțe, pe vârfuri de stânci milenare, încărcate cu fel de fel de legende, fire de apă, cu valuri line sau grăbite.  Poveștile mele de călătorie mereu sunt pline de doruri și amintiri și atunci când “trec” prin ele mă încarc cu o stare de bine.

Horodiste Rascani

Orice loc vizitat de mine e sinonim cu ACASĂ. Acasă sunt la Parcova (baștina mea), dar și la Fetești, Brânzeni, Zăbriceni, Duruitoarea, Rudi, Soroca, Naslavcea…Giurgiulești. Mi-ar trebui sute de pagini să vă spun câtă dragoste port pentru locurile pe care le-am măsurat cu pasul. Cu pasul! – așa-I stă bine unui om dornic de a-și cunoaște plaiul.  De-alungul anilor am constat că între Prut și Nistru sunt sute de sate „alintate” cu peisaje de poveste. Îşi scriu istoria pe maluri de ape, pe vârfuri de stânci, pe câmpii line, o istorie cu urcuşuri şi coborâşuri, cu destine frânte şi evenimente tragice, cu trădători, dar şi cu iubitori de neam şi ţară. Oriunde, în acest spaţiu, fie pe stâncile pleşuve, fie pe dealurile line şi tihnite, fie în bisericile de lemn sau mănăstirile seculare, înţeleg că Moldova este un loc în care tradiţia, credinţa şi istoria sunt o adevărată terapie a cunoaşterii şi frumosului.

Horodiste 1

Este cea mai mare bucurie pentru mine atunci când mă întâlnesc cu autenticul. Ceea ce văd – garduri mici şi căsuţe tupilate – mă transferă într-o lume de poveste, într-un vis frumos, într-un vis în care modernitatea e sfidată şi face loc melancoliei. Aş hălădui pe malurile bătrânului Ciuhur ori de câte ori mi-ar apărea ocazia.  Şi cred că asta vine dintr-o mare nostalgie de anii de copilărie. Pe atunci îmi scăldam ochii cu cele mai frumoase imagini, peisaje de vis pe care le oferea acest fir de apă. Astăzi tot mai rar ajung în localităţile scăldate de apele Ciuhurului. 

… Pe când eram copil îmi plăcea să hoinăresc pe hudicioarele de la Chetroşica Veche şi să admir curgerea lină a Ciuhurului. Nici acum nu-mi pot explica de ce mă copleşeau atât de mult locurile din satul vecin, or şi prin Parcova mea erau drumuri înguste şi la fel îşi ducea apele bătrânul râu. Poate de vină o fi stâncile milenare… La baştina subsemnatului acestea au fost distruse.

De la Stolniceni, Edineţ, însă, peisajele de pe mal de Ciuhur sunt incredibil de frumoase. E nevoie de o mulţime de superlative pentru a descrie aceste locuri.  Porţile de intrare în Toltrele Prutului, stâncile, stau de o parte şi de alta a râului Ciuhur, printre ele uşor poate fi zărit un sat scăldat de frumuseţe. E o localitate ce-şi deapănă istoria de mai bine de trei secole (atestat documentar la 1672). Cu un toponim neaoş, cu peisaje irezistibil de încântătoare, aşteaptă „cuminte” turiştii. E vorba de satul Pociumbeni, Râşcani. Stâncile milenare, adevărate perle ale naturii, aşteaptă să fie escaladate. Canionul dintre Pociumbeni şi Pociumbăuţi (sat vecin) atinge o lăţime de peste 700 de metri, cu înălţimi de până la 65 de metri. Urcat pe el nu te dai lesne coborât, or imaginile văzute de sus sunt fantastice.

Pietrele străvechi, precum o salbă de mărgele, înconjoară satul Horodiște din raionul Râșcaniu, iar Ciuhurul şerpuieşte pe alături.

De la Horodişte, Ciuhurul „călătoreşte” spre Văratic.  Acesta are impresionante defileuri şi stânci. Ele stau de veghe de parcă ar fi nişte cetăţi. Bijuteriile naturii sunt de o atractivitate deosebită.

De la Văratic mereu mi-am îndreptat pașii spre Duruitoarea Veche, Râşcani. Aici, pe râuleţul Duruita, un afluent al Ciuhurului, se află un Monument geologic şi arheologic. În urma săpăturilor aici au fost găsite mostre fosile din perioada glaciară şi vestigii ale culturii preistorice. La Duruitoarea Veche, ziua, din vechea grotă, Prutul se vede ca o oglindă, iar lumina soarelui se simte în asediu. Tot de sus, de pe frumoasa stâncă se vede cum se întâlnesc Prutul cu Ciuhurul.

10288750_849761368376661_4574163113376532516_n

(va continua)

Reclame

Istoria în piatră şi legenda cu bani / GALERIE FOTO

IMG_6521Ajuns în satele frumoase şi pitoreşti ale plaiului, înţeleg perfect că timpul aici curge altfel. Nu mă grăbesc de parcă m-ar fugări turcii, opresc şi privesc ceea e minunat şi încântător, ceea ce dă farmec acestui pământ. Sunt locuri de basm, sunt locuri care nu te lasă să pleci cu una-cu două. Aici ascult poveşti şi legende şi las într-o parte istoria plină de date, de multe ori prea seci. Oricât de siropoase ar fi vorbele oamenilor care nu se ghidează după cărţi, dar îşi duc viaţa după cursul firesc, acestea sunt mai altfel, mai de suflet. Au acel ceva care te provoacă, care-ţi lasă loc de de-ce-uri, uneori chiar copilăreşti, care ştiu să te „condamne” să iubeşti locurile frumoase ale acestui pământ, te îmbolnăvesc de dorul revenirii. 

…Au trecut câţiva ani de când am fost pentru prima dată pe la Cobani, Glodeni. Am revenit şi am rămas uluit din nou de peisajele mirifice. Şi am constat din nou că la Cobani nu ai cum să te plictiseşti, iar venind aici nu vei regretă. E minunat să priveşti de sus satul, să vezi tablourile frumoase pline de simplitate şi firesc. Peisaje de aici încântă privire şi liniştesc sufletul, iar oamenii, cu care stai de vorbă, ai impresia că într-un fel sau altul şi-au împletit destinul cu stâncile.

Cobani a ajuns să-şi scrie istoria alături de stâncile milenare mult mai târziu decât atestarea sa documentarea. De fapt, localitatea este una bătrână, considerată cea mai veche dintre Prut şi Nistru. Cobaniul are 642 de ani şi este atestat documentar la trei iunie 1374. Arheologii au arătat că aceste locuri erau populate mult mai devreme. Or, s-a descoperit că în sfârşitul secolului II î.Hr. aici era o aşezare tripoliană târzie.

Şi toponimul Cobani este unul interesant, iar provenienţa lui se pierde în negura anilor. Acesta porneşte de la o legendă. Pe malul stâng al Prutului era localitatea Zubreuţi, zisă şi Vasileuţii de Jos, în unele documente Vasileuţii Mari, iar cei care doreau să ajungă la Iaşi sau Botoşani plăteau bani pescarilor şi erau trecuţi cu barca. „Pe unde ai trecut Prutul?” – întrebau călătorii. „Mai jos de Suta de movile…” răspundea de cele mai multe ori cineva. „Cu bani?”, întrebau primii. „Cu bani, cu bani!”, răspundeau ceilalţi.

Potrivit lucrării „Documente privind Istoria României. Veacul XIV-XV”, inundațiile devastatoare ale Prutului i-au silit pe pescari să schimbe năvoadele pe coase și pluguri, aceștia și-au mutat cuiburile lângă stâncile ocrotitoare de pe râul Camenca, aducând pe vatra noua și supranumele Cubani. Astfel Zubreuții, zis și Vasileuții Mari, s-au contopit într-o singură așezare Cubani.”

Mai târziu, prin 1974, sovieticii schimonosesc toponimul Cubani şi-l transformă în Cobani. Şi astăzi în sat mai pot fi întâlniţi oameni care au acte (certificate de naştere, diplome de absolvire) în care denumirea satului e trecută drept Cubani.

Oricât aş scrie despre Cobani gândurile îmi zboară la reciful coralier, dar mai ales la inegalabila şi impresionanta „Stânca Mare”. În epoca de piatră aici au locuit oameni, mai târziu, în anii sovietismului, când trecerea peste comori şi valori era la modă, „Stânca Mare” avea să devină victima industrializări. Aruncând o parte din ea în aer, mai-marii zilei au şters din istorie şi frumuseţe. În 1988, au fost opriţi din „opera” de distrugere de câţiva temerari de la Mişcarea Ecologistă din Moldova. Astăzi, Stânca Mare este un monument în aer liber, protejat prin lege.

Parte din acest frumos peisaj de la nordul Moldovei e şi râul Camenca, numit de localnici şi Camca. Apele-i şerpuiesc printre stâncile milenare şi dau tabloului impresionant al naturii şi o mai mare valoare.

Cine ajunge la Cobani v-a rămâne uluit nu doar de splendorile naturale, dar şi de cele spirituale. Localitatea e printre puţinele dintre Prut şi Nistru ce are o biserică de lemn. Aceasta a fost ridicată la 1838. La Cobani există şi un Muzeu de Istorie şi Etnografie, inaugurat acum doi ani, iar cei care ajung aici au posibilitatea să cunoască mult mai multe despre această localitate plină de istorii şi legende.

IMG_6552 IMG_6541 IMG_6530 IMG_6528 IMG_6524 IMG_6522 IMG_6521 IMG_6520 IMG_6517 IMG_6516 IMG_6515 IMG_6510 IMG_6509 IMG_6507 IMG_6504 IMG_6503 IMG_6384 IMG_6383 IMG_6379 IMG_6363 IMG_6354 IMG_6352 IMG_6345 IMG_4087 IMG_4081 IMG_4078 IMG_4068 IMG_4032 IMG_4030 IMG_4028

Două poveşti: Draghiştea şi Feteşti/ FOTO

Image11E-o dragoste veche, una care nici nu mai ştiu când a început. Eroii, însă, nu sunt de genul Romeo şi Julieta sau Veronica şi Mihai. Eroii sunt mai altfel decât în poveştile de dragoste – pentru că şi dragostea e altfel. El încântat, ele – încântătoare. El iubitor de frumuseţi, ele – frumuseţi de nedescris. El dornic de provocări, ele  – provocator de misterioase. El – sunt eu, subsemnatul. Ele – sunt stâncile, poienile şi râul dragostei de la Feteşti.

La „iubitele” mele cărarea o bătătoresc de când eram pici şi priveam cu uimire cum sute de căsuţe stau tupilate la poale de stânci milenare. Din grădina nanilor Dumitru şi Aurica „ajungeam” cu picioarele în Draghişte, iar privirea mi-era furată de imensele pietre de după râu. Mai era şi ademenitoarea pădure, cocoţată pe stânci. Ori era o păcăleală pentru a nu mă lăsa „stăpân” peste tot şi toate, ori chiar în pădure pe bune există un loc unde, odată ajuns, te-ai pierdut în timp şi spaţiu. Şi câte bogăţii mai ascundea „cetatea verde” – coarne, alune, ciuperci, păducel, ierburi de leac…

Eh, şi după ce urcam spre pădure, apoi coboram pieziş pe stâncă, dădeam iar cu picioarele-n Draghişte şi n-aveam cum să nu mă-ntreb: de ce firul de apă are un nume atât de frumos? Încercam să găsesc singur explicaţie, gândindu-mă că o fi de la ceva sau cineva drag. Mi-o confirmau poveştile. Cică pe malul Draghiştei şi-au ţesut iubirea doi tineri, iar localnicii, încântaţi de povestea lor, au înveşnicit-o prin numele dat apei ce le scălda satul. Mai aflam că „de vină” este dragostea celor de la Feteşti pentru locul de basm cu care au fost binecuvântaţi de cel de sus. Şi nici n-are cum să nu-ţi fie drag acest colţ de lume! Şi nici n-ai cum să nu îndrăgeşti şi să porţi în suflet bijuteriile ce-ţi fură inima!

Peste ani, locurile de la Feteşti mă tot atrag. Ba mă opresc cu cortul la poale de pădure, ba urc stâncile, ba mă las uimit de peisajul rustic. Mă prind la gândul că nu ştiu ce-aş alege: o zi în Elveţia sau o vară în „mica Elveţie” a Moldovei, aşa cum li se mai zice acestor locuri de basm. Nu că nu aş vrea să ajung în Elveţia de pe hartă, dar „Elveţia noastră” e atât de aproape şi atât de cuceritoare!

La Stânca Bunicului, înaltă de 90 de metri, ajungi după ce treci un podeţ peste Draghişte. Mă atrage ca un magnet.  O admir de jos în sus, de sus în jos şi întrevăd chipul unui bătrân care veghează în aşteptarea celor dornici de a sta la sfat. E un loc bun de a prinde energiile timpului, de a înţelege mai bine istoria pământului, de a căuta tainele strămoşilor.

Iar taine sunt destule. La Cheile Draghiştei de la Feteşti, bunăoară, săpate între 2 masive de recife badeniene, cu o vechime de circa 15 milioane de ani, se găsesc colonii de corali şi grote pleistocene – parte a primei epoci din istoria omenirii.

Sunt şi alte înălţimi de cucerit. Pe partea dreaptă a Draghiştei avem cea mai înaltă altitudine a stâncilor – aproape 250 m deasupra nivelului mării, iar pe partea stângă a râului – Stânca Rediului are 230 m.

Piatră peste tot la Feteşti. Casele din sat parcă se închină măreţiei stâncilor, stând pitite şi mici. Rar de tot poţi vedea garduri de metal sau lemn. Sunt mai toate nu prea înalte, sunt din piatră şi te saluţi cu gospodarul trecând pe drum, peste gard.

Vechi e satul, la 1573 atestat documentar. Dar, câte milenii şi destine pe aceste locuri se ascund dincolo de hrisoave?

De-a lungul timpului, la Feteşti a fost pusă la grea încercare credinţa neamului. Timp de mai bine de şase decenii, creştinii ortodocşi nu au avut un sfânt locaş, rândurile lor fiind mereu rărite prin atragerea în fel de fel de confesiuni care au înflorit aici. Abia în 2000 a fost reluată construcţia bisericii  „Sfânta Treime”, cu susţinerea ctitorilor şi comunităţii, iar sfinţirea a fost oficiată nu demult, în octombrie 2011. Oamenilor din sat parcă nici nu le venea a crede că în sfârşit li s-a împlinit visul de a avea unde-şi mărturisi credinţa adevărată.  Chiar şi printre localnici, rar cine-şi mai aminteşte că la începuturi aveau în sat o bisericuţă de lemn, iar paroh era un părinte de peste Prut. Temelia actualei biserici de piatră şi pereţii până la ferestre au fost ridicaţi înainte de ocupaţia sovietică, între 1937-1939. În anii ce-au urmat a fost distrus lăcaşul de lemn şi oprită orice construcţie la cel început din piatră.

1601393_865496866803111_1894525010810043764_n 10665181_865496636803134_4682861280689305960_n 10703813_865496906803107_7810892242258754686_n 1926647_865496736803124_2596211941999802212_n 10689573_865496840136447_3368830898041304197_n Image06 10670130_865496943469770_5430504309647311349_n  10689756_865496593469805_5572575570822069772_n Image12

Mă încearcă deseori dorul de a reveni la Feteşti. Dacă aş avea o clepsidră, cred că ar fi foarte mare. Dar, oricum, nu aş lua în seamă curgerea nisipului, oricât de mult ar fi. Pentru mine, odată ajuns la Feteşti, timpul îşi pierde sensul printre frumuseţi şi înălţimi. Dacă aş avea un ceas, l-aş „îneca” în apa Draghiştei, pentru a nu-mi aminti cât a rămas până la despărţire. Fiecare își poate scrie aici propria poveste, o poveste adevărată, care nu se uită niciodată.

Ţâpova: între mistere şi frumuseţe

Există locuri pe care le-ndrăgeşti din prima, imaginea lor o porţi în timpuri şi anotimpuri, iar dorul revederii e unul care nu-ţi dă pace. Prima întâlnire „tete-a-tete” cu impresionantele tablouri de la Ţâpova a fost acum şase ani. Am hălăduit pe stânci, am admirat schiturile rupestre, cascadele, dar simţeam că mai e nevoie de ceva. Am înţeles că ceea ce-mi văd ochii e prea puţin, că a rătăci pe nişte cărări priporoase e doar un fel de călătorie în prezent. Dincolo de cadrul natural deosebit, înscris în Rezervaţia peisajeră „Ţâpova” (cu o suprafaţă de 306 ha), locurile de aici sunt presărate cu o mulţime de istorii adevărate şi legende. Fie că pornesc de pe timpurile geto-dacilor sau din anii de domnie ai lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, toate au ceva interesant, provocator chiar.

1

Am intrat în lumea poveştilor locurilor cu ghidul Ludmila Iftodi, profesoară la gimnaziul de la Lalova, Rezina.

Astfel, am făcut ochii mari când mi-a spus că unul din maluri are formă de leu, iar „în pântecele” acestuia sunt o mulţime de grote. Ludmila Iftodi îmi vorbeşte şi despre o comoară care se zice că ar fi ascunsă „în burta” dealului în formă de leu. Nu se ştie ce fel de bogăţii sunt, se afirmă, însă, că sunt zeci de tăbliţe de lut cu fel de fel de înscrisuri. Ne apropiem de o crăpătură, prin care, potrivit ghidului, se ajungea la un lac tainic, de apă dulce. Mai târziu acesta a fost secat de cinci călugări veniţi din cinci colţuri ţară, pentru a nu fi folosit de oamenii răi.

Oprim şi la „Cascada Morţii”. Aici, pe timpul geto-dacilor, o dată la patru ani, era săvârşită o jertfă. Legenda spune, cel mai vrednic flăcău din cetate oprea apa râului când se făcea ritualul, jertfirea unui berbec. Apoi se dădea drumul apelor, care să duceau spre Nistru, purtând cu ele jertfa. Daca sângele ajungea în bătrânul fluviu înaintea victimei, jertfa era primită. În schimb, dacă victima ajungea prima, era semn rău şi trebuiau făcute mai multe rugăciuni. La fel era semn rău în cazul în care berbecul era oprit de pietre şi apele cascadei nu-l duceau până în Nistru.

Una din povestirile locului spune că pe aici şi-a sfârşit viaţa poetul mitologic grec Orfeu, iar mormântul lui se află la poalele stâncii şi este acoperit cu o lespede cu şapte săgeţi. Se zice că de pe stâncă legendarul poet s-ar fi aruncat în apele Nistrului.

Tradiţia mai spune la această cascadă erau doua feluri de apă: vie şi moartă. Ambele erau de folos. Astfel, cu cea moartă unii se vindecau, iar cea vie le dădea putere oamenilor.

La locul unde cândva era cascada, Ludmila Iftodi mai spune o legendă. Se zice că în preajmă era cuptorul cetăţii. O dată în an, femeile geto-dace făceau o coptură şi o lăsau la soare, ca sa o mănânce păsările. A cui coptura era mâncată prima, până la ultima fărâmitura, acea femeie era considerată destoinică să coacă pâini, la marile sărbători, pentru întreaga comunitate.

Pereţii abrupţi care „urmăresc” curgerea bătrânul Nistru ascund vechi sihăstrii de piatră. Cu toate astea chiar dacă au fost folosite de primii creştini, în perioada persecuţiilor, istoricii afirmă că acestea mai degrabă au fost săpate de geto-daci. La intrarea în defileul Ţâpova, aproape de aşezarea rupestră, aceştia au ridicat şi o cetate de pământ.

Specialiştii spun că şi grotele rotunde sunt ale geto-dacilor, iar în ele strămoşii noştri se rugau. Mai mult, sunt zeci de caverne sau poate sute în care locuiau geto-dacii. Nimeni nu le mai ştie numărul.

Potrivit unor publicaţii, în perimetrul sihăstriei rupestre au fost descoperite peste cinci sute de semne şi inscripţii pe pereţi, datate cu perioada pre-creştină.

Complexul rupestru al Ţipovei la origine a fost probabil un templu solar egiptean, grecesc sau dacic, poate chiar şi mai vechi, primordial, paleolitic, date pentru prezentarea acestei ipoteze existând la Ripiceni-Izvor, Mitoc, Brânzeni, Trinca, Cosăuţi şi alte staţiuni paleolitice din arealul carpato-nistrean, spunea regretatul scriitor şi dacolog Andrei Vartic.

Potrivit lui, acest templu uriaş al credinţei ortodoxe, dar şi al ştiinţei necesare credinţei, permite să afirmăm că monahii şi maicile, dar şi mirenii ortodocşi, dar şi sihaştrii din antichitate, posibil geto-daci, dar şi greci, şi egipteni, şi de alte etnii, care au locuit şi construit Ţâpova la hotarul de Est al Europei, au fost păstrătorii unor vaste cunoştinţe şi a unor ritualuri sacre deosebit de importante pentru devenirea şi mântuirea omului.

Mănăstirea rupestră Ţâpova are trei complexe. Astfel, Biserica „Sfintei Cruci” şi cele câteva chilii se spune că sunt de prin secolele XI-XII. Ceva mai târziu, în veacurile XIV-XV, a fost săpată biserica „Sfântul Nicolae”. Sfântul locaş cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” datează din secolele XVI-XVIII. La 1828 (1827, în unele surse) începe construcţia complexului monastic din deal. În anii celui de-al doilea război mondial, mănăstirea Ţâpova parţial a fost distrusă. În anul 1949 sovieticii au închis sfântul locaş. Biserica a fost transformată în depozit de tutun. Revine la menirea de odinioară abia peste patru decenii şi jumătate.

Ghidul Ludmila Iftodi spune că la Complexul rupestru Ţâpova s-ar fi cununat în taină Ştefan cel Mare şi Sfânt cu Maria Voichiţa. O altă legendă spune, însă, că cel mai de seamă domnitor s-ar fi cununat, la fel în taină, cu Maruşca, prima sa soţie. Despre relaţia dintre cei doi se ştiu prea puţine lucruri. Potrivit unor istorici, Maruşca şi Ştefan cel Mare ar fi avut un fecior – Alexandru.

Se zice că o nălucă îmbrăcată în alb şi cu o maramă până la pământ cutreieră prin preajma complexului rupestru şi se arată, chiar dacă foarte rar, celor care trec pe acolo. Unii susţin că ar fi vorba de umbra Maruşcăi.

În orele nocturne, la Ţâpova mai hălăduieşte o fantomă numită „Călugărul negru”. Printre fenomenele interesante, incredibile pentru unii, la Ţâpova, mai ales atunci când este luna plină, este vizibil în vale un oraş antic. Totodată, peste tot, pot fi văzute bile strălucitoare şi scântei de diferite culori – albastru închis şi deschis, alb şi, mai rar, galben. Este de-a dreptul uluitoare şi „ceaţa luminoasă”, care planează deasupra pământului şi pietrelor.

Mulţi din cei care ajung înainte de apusul soarelui la cascadele din dreapta defileului   spun că din pământ ar străbate vocile unui cor de bărbaţi.

Se mai spune că persoanele care stau câteva zile la mănăstire, apoi în defileu reuşesc să scape de fel de fel de frici, cum ar fi: înălţimi, întuneric, şerpi, apă. Totodată, unii ajunşi aici sunt „prizonierii” senzaţiilor inexplicabile.

S-a constat că aceste locuri au o încărcătură energetică deosebită. De asta, Ţâpova e la mare căutare printre adepţii ezoterismului, magiei sau tradiţiilor hinduse.

La Ţâpova timpul are alte legi decât cele ştiute. Uneori pare prea grăbit, alteori parcă se opreşte şi aşteaptă să fie rugat să o ia din loc. O fi de la încărcătura istorică, de la rugăciunile rostite secole la rând, de la energiile adunate în timp de la mii sau poate chiar milioane de oameni care au trecut pe aici. A reveni la Ţâpova e o lecţie, a te ruga la Ţâpova e o chemare, a vorbi despre Ţâpova e o datorie.

IMG_7224 IMG_6933 IMG_6908 IMG_6881 11334244_995775290441934_8619531963012401746_o 11288973_991295970889866_4902754885413381879_o 11270701_991296047556525_6208614711447812567_o 11270380_991295860889877_5396734528739656252_o  11266702_991295594223237_1835256279439518233_o   11218587_991296157556514_1206337999900193977_o 11212724_991295604223236_1540838124621727556_o 11203618_991295357556594_5570453187622529455_o  11174227_991295814223215_1701391322758109420_o   
2