Povești de călătorie, cu doruri și-amintiri (I)

10436084_865258450160286_9026868216789850861_nSunt locuri care-ţi încarcă sufletul cu bucurie, seamănă în el frumosul, îţi scaldă ochii cu imagini idilice şi te liniştesc. Un râu, un izvor, un vârf de stâncă şi o poveste sau mai multe te provoacă să porneşti la drum să le vezi şi să le asculţi, să le înţelegi şi să le spui şi altora. Atunci când ajung să admir frumusețile plaiului, uluit de tot ce văd, îmi zic că doar  doar cârcotaşii pot spune că Moldova nu are ce oferi turiştilor. Cei care afirmă că pământul nostru e unul sărac în peisaje cred că nu ştiu nimic despre locurile de basm dintre Prut şi Nistru. Ei au nevoie de provocări, ce i-ar scoate din hibernare. Și cum anotimpul alb e tocmai unul potrivit pentru povești, mai ales, de călătorie, înșir aici rânduri din escapadele mele.   

Iarna strălucitoare și pură mă duce gândul la locuri foarte dragi mie – sate o de noblețe aparte, cu mici și vechi căsuțe, pe vârfuri de stânci milenare, încărcate cu fel de fel de legende, fire de apă, cu valuri line sau grăbite.  Poveștile mele de călătorie mereu sunt pline de doruri și amintiri și atunci când “trec” prin ele mă încarc cu o stare de bine.

Horodiste Rascani

Orice loc vizitat de mine e sinonim cu ACASĂ. Acasă sunt la Parcova (baștina mea), dar și la Fetești, Brânzeni, Zăbriceni, Duruitoarea, Rudi, Soroca, Naslavcea…Giurgiulești. Mi-ar trebui sute de pagini să vă spun câtă dragoste port pentru locurile pe care le-am măsurat cu pasul. Cu pasul! – așa-I stă bine unui om dornic de a-și cunoaște plaiul.  De-alungul anilor am constat că între Prut și Nistru sunt sute de sate „alintate” cu peisaje de poveste. Îşi scriu istoria pe maluri de ape, pe vârfuri de stânci, pe câmpii line, o istorie cu urcuşuri şi coborâşuri, cu destine frânte şi evenimente tragice, cu trădători, dar şi cu iubitori de neam şi ţară. Oriunde, în acest spaţiu, fie pe stâncile pleşuve, fie pe dealurile line şi tihnite, fie în bisericile de lemn sau mănăstirile seculare, înţeleg că Moldova este un loc în care tradiţia, credinţa şi istoria sunt o adevărată terapie a cunoaşterii şi frumosului.

Horodiste 1

Este cea mai mare bucurie pentru mine atunci când mă întâlnesc cu autenticul. Ceea ce văd – garduri mici şi căsuţe tupilate – mă transferă într-o lume de poveste, într-un vis frumos, într-un vis în care modernitatea e sfidată şi face loc melancoliei. Aş hălădui pe malurile bătrânului Ciuhur ori de câte ori mi-ar apărea ocazia.  Şi cred că asta vine dintr-o mare nostalgie de anii de copilărie. Pe atunci îmi scăldam ochii cu cele mai frumoase imagini, peisaje de vis pe care le oferea acest fir de apă. Astăzi tot mai rar ajung în localităţile scăldate de apele Ciuhurului. 

… Pe când eram copil îmi plăcea să hoinăresc pe hudicioarele de la Chetroşica Veche şi să admir curgerea lină a Ciuhurului. Nici acum nu-mi pot explica de ce mă copleşeau atât de mult locurile din satul vecin, or şi prin Parcova mea erau drumuri înguste şi la fel îşi ducea apele bătrânul râu. Poate de vină o fi stâncile milenare… La baştina subsemnatului acestea au fost distruse.

De la Stolniceni, Edineţ, însă, peisajele de pe mal de Ciuhur sunt incredibil de frumoase. E nevoie de o mulţime de superlative pentru a descrie aceste locuri.  Porţile de intrare în Toltrele Prutului, stâncile, stau de o parte şi de alta a râului Ciuhur, printre ele uşor poate fi zărit un sat scăldat de frumuseţe. E o localitate ce-şi deapănă istoria de mai bine de trei secole (atestat documentar la 1672). Cu un toponim neaoş, cu peisaje irezistibil de încântătoare, aşteaptă „cuminte” turiştii. E vorba de satul Pociumbeni, Râşcani. Stâncile milenare, adevărate perle ale naturii, aşteaptă să fie escaladate. Canionul dintre Pociumbeni şi Pociumbăuţi (sat vecin) atinge o lăţime de peste 700 de metri, cu înălţimi de până la 65 de metri. Urcat pe el nu te dai lesne coborât, or imaginile văzute de sus sunt fantastice.

Pietrele străvechi, precum o salbă de mărgele, înconjoară satul Horodiște din raionul Râșcaniu, iar Ciuhurul şerpuieşte pe alături.

De la Horodişte, Ciuhurul „călătoreşte” spre Văratic.  Acesta are impresionante defileuri şi stânci. Ele stau de veghe de parcă ar fi nişte cetăţi. Bijuteriile naturii sunt de o atractivitate deosebită.

De la Văratic mereu mi-am îndreptat pașii spre Duruitoarea Veche, Râşcani. Aici, pe râuleţul Duruita, un afluent al Ciuhurului, se află un Monument geologic şi arheologic. În urma săpăturilor aici au fost găsite mostre fosile din perioada glaciară şi vestigii ale culturii preistorice. La Duruitoarea Veche, ziua, din vechea grotă, Prutul se vede ca o oglindă, iar lumina soarelui se simte în asediu. Tot de sus, de pe frumoasa stâncă se vede cum se întâlnesc Prutul cu Ciuhurul.

10288750_849761368376661_4574163113376532516_n

(va continua)

Reclame

Două poveşti: Draghiştea şi Feteşti/ FOTO

Image11E-o dragoste veche, una care nici nu mai ştiu când a început. Eroii, însă, nu sunt de genul Romeo şi Julieta sau Veronica şi Mihai. Eroii sunt mai altfel decât în poveştile de dragoste – pentru că şi dragostea e altfel. El încântat, ele – încântătoare. El iubitor de frumuseţi, ele – frumuseţi de nedescris. El dornic de provocări, ele  – provocator de misterioase. El – sunt eu, subsemnatul. Ele – sunt stâncile, poienile şi râul dragostei de la Feteşti.

La „iubitele” mele cărarea o bătătoresc de când eram pici şi priveam cu uimire cum sute de căsuţe stau tupilate la poale de stânci milenare. Din grădina nanilor Dumitru şi Aurica „ajungeam” cu picioarele în Draghişte, iar privirea mi-era furată de imensele pietre de după râu. Mai era şi ademenitoarea pădure, cocoţată pe stânci. Ori era o păcăleală pentru a nu mă lăsa „stăpân” peste tot şi toate, ori chiar în pădure pe bune există un loc unde, odată ajuns, te-ai pierdut în timp şi spaţiu. Şi câte bogăţii mai ascundea „cetatea verde” – coarne, alune, ciuperci, păducel, ierburi de leac…

Eh, şi după ce urcam spre pădure, apoi coboram pieziş pe stâncă, dădeam iar cu picioarele-n Draghişte şi n-aveam cum să nu mă-ntreb: de ce firul de apă are un nume atât de frumos? Încercam să găsesc singur explicaţie, gândindu-mă că o fi de la ceva sau cineva drag. Mi-o confirmau poveştile. Cică pe malul Draghiştei şi-au ţesut iubirea doi tineri, iar localnicii, încântaţi de povestea lor, au înveşnicit-o prin numele dat apei ce le scălda satul. Mai aflam că „de vină” este dragostea celor de la Feteşti pentru locul de basm cu care au fost binecuvântaţi de cel de sus. Şi nici n-are cum să nu-ţi fie drag acest colţ de lume! Şi nici n-ai cum să nu îndrăgeşti şi să porţi în suflet bijuteriile ce-ţi fură inima!

Peste ani, locurile de la Feteşti mă tot atrag. Ba mă opresc cu cortul la poale de pădure, ba urc stâncile, ba mă las uimit de peisajul rustic. Mă prind la gândul că nu ştiu ce-aş alege: o zi în Elveţia sau o vară în „mica Elveţie” a Moldovei, aşa cum li se mai zice acestor locuri de basm. Nu că nu aş vrea să ajung în Elveţia de pe hartă, dar „Elveţia noastră” e atât de aproape şi atât de cuceritoare!

La Stânca Bunicului, înaltă de 90 de metri, ajungi după ce treci un podeţ peste Draghişte. Mă atrage ca un magnet.  O admir de jos în sus, de sus în jos şi întrevăd chipul unui bătrân care veghează în aşteptarea celor dornici de a sta la sfat. E un loc bun de a prinde energiile timpului, de a înţelege mai bine istoria pământului, de a căuta tainele strămoşilor.

Iar taine sunt destule. La Cheile Draghiştei de la Feteşti, bunăoară, săpate între 2 masive de recife badeniene, cu o vechime de circa 15 milioane de ani, se găsesc colonii de corali şi grote pleistocene – parte a primei epoci din istoria omenirii.

Sunt şi alte înălţimi de cucerit. Pe partea dreaptă a Draghiştei avem cea mai înaltă altitudine a stâncilor – aproape 250 m deasupra nivelului mării, iar pe partea stângă a râului – Stânca Rediului are 230 m.

Piatră peste tot la Feteşti. Casele din sat parcă se închină măreţiei stâncilor, stând pitite şi mici. Rar de tot poţi vedea garduri de metal sau lemn. Sunt mai toate nu prea înalte, sunt din piatră şi te saluţi cu gospodarul trecând pe drum, peste gard.

Vechi e satul, la 1573 atestat documentar. Dar, câte milenii şi destine pe aceste locuri se ascund dincolo de hrisoave?

De-a lungul timpului, la Feteşti a fost pusă la grea încercare credinţa neamului. Timp de mai bine de şase decenii, creştinii ortodocşi nu au avut un sfânt locaş, rândurile lor fiind mereu rărite prin atragerea în fel de fel de confesiuni care au înflorit aici. Abia în 2000 a fost reluată construcţia bisericii  „Sfânta Treime”, cu susţinerea ctitorilor şi comunităţii, iar sfinţirea a fost oficiată nu demult, în octombrie 2011. Oamenilor din sat parcă nici nu le venea a crede că în sfârşit li s-a împlinit visul de a avea unde-şi mărturisi credinţa adevărată.  Chiar şi printre localnici, rar cine-şi mai aminteşte că la începuturi aveau în sat o bisericuţă de lemn, iar paroh era un părinte de peste Prut. Temelia actualei biserici de piatră şi pereţii până la ferestre au fost ridicaţi înainte de ocupaţia sovietică, între 1937-1939. În anii ce-au urmat a fost distrus lăcaşul de lemn şi oprită orice construcţie la cel început din piatră.

1601393_865496866803111_1894525010810043764_n 10665181_865496636803134_4682861280689305960_n 10703813_865496906803107_7810892242258754686_n 1926647_865496736803124_2596211941999802212_n 10689573_865496840136447_3368830898041304197_n Image06 10670130_865496943469770_5430504309647311349_n  10689756_865496593469805_5572575570822069772_n Image12

Mă încearcă deseori dorul de a reveni la Feteşti. Dacă aş avea o clepsidră, cred că ar fi foarte mare. Dar, oricum, nu aş lua în seamă curgerea nisipului, oricât de mult ar fi. Pentru mine, odată ajuns la Feteşti, timpul îşi pierde sensul printre frumuseţi şi înălţimi. Dacă aş avea un ceas, l-aş „îneca” în apa Draghiştei, pentru a nu-mi aminti cât a rămas până la despărţire. Fiecare își poate scrie aici propria poveste, o poveste adevărată, care nu se uită niciodată.