Trinca: frumuseţea locurilor şi lecţia Stroescu /FOTO

img_3674

Culorile toamnei înveselesc totul în jur. Mai pline de nuanţe, mai interesante, mai jucăuşe, astfel sunt tablourile anotimpului. Când ai dorinţa de a cutreiera ţinutul dintre Prut şi Nistru presărat cu fel de fel de comori, atunci, cu certitudine, dai de locuri frumoase şi liniştite. Privind ai impresia că priveliştea te aştepta anume pe tine, căutător de splendori ale naturii.

De mulţi ani îmi doream să ajung la Trinca (raionul Edineţ), să urc pe stânci, să privesc de sus satul, să caut cu ochi curioşi prin peşterile milenare. În octombrie am intrat într-o lume de poveste, într-un adevărat paradis pentru cei aflaţi în căutare de locuri interesante şi pline de istorie.

img_3818

Ştiam că acest peisaj a avut de suferit, că mulţi ani la rând au fost peste o sută de cuptoare de ardere a varului, chiar pe teritoriul unei arii protejate. Irepetabilul defileu Trinca, dar şi râul Draghişte au tăcut, „au înghiţit” păcură, „au privit” cu neputinţă cum ardeau mormane de anvelope, cum se duceau văzând cu ochii metri de piatră milenară. Acum doi ani dezmăţul a luat sfârşit. Cel puţin asta afirmă responsabilii din domeniu.

img_3842

…Sunt pe mal de Draghişte şi admir fascinantul Defileu Trinca – stânci semeţe, peşteri şi grote în care au locuit oamenii preistorici. De altfel, Defileul Trinca are o lungime de cam un kilometru, iar înălţimea pantelor ajunge la cel mult 140 de metri. Unele poţiuni, privite atent, ai impresia că sunt nişte sculpturi lucrate cu multă migală de cioplitori.

img_3702

Se spune că în stâncile milenare de pe Draghişte locuiau oameni acum 80 de mii de ani, adică în paleoliticul mijlociu. Dovezi sunt multe. Vestigiile cercetate spun lucruri interesante despre oamenii care au locuit de la începuturi aici. Potrivit istoricilor, la Trinca au fost depistate resturi de staţiuni din eneolitic (acum cinci-şase mii de ani), precum şi o necropolă tracică.

img_3839

Până şi hidronimul Draghişte, potrivit regretatului savant Ion Dron, este vechi, de origine daco-getică ori veche românească şi trecută prin filieră slavă – draga (bulgară, sârbă, slovenă), draha (cehă), droga (poloneză), însemnând în aceste limbi străine – „strâmtură, defileu, lăsătură (în relief), loc de scurgere a apei, vale şi chiar drum; cale”.

img_3717

Şi apoi există şi alte explicaţii ale hidronimului Draghişte. Sunt convins că mulţi îţi pun întrebarea: de ce firul de apă are un nume atât de frumos? Iar explicaţia vine repede, precum apa. O fi de la ceva sau cineva drag. O confirmă poveştile. Cică pe malul Draghiştei şi-au ţesut iubirea doi tineri, iar localnicii, încântaţi de povestea lor, au înveşnicit-o prin numele dat apei ce le scălda satul.

img_3736

Mai aflăm că „de vină” este dragostea celor din satele de pe mal de Draghişte pentru locul de basm cu care au fost binecuvântaţi de Cel de Sus. Şi nici n-are cum să nu-ţi fie drag acest colţ de lume!

img_3714

Şi nici n-ai cum să nu îndrăgeşti şi să porţi în suflet bijuteriile ce-ţi fură inima! Apropo, pentru că veni vorbi de satele de pe mal de Draghişte, e cazul să vă spun că acest râuleţ trece prin satele Bulboaca, Trebisăuţi, Colicăuţi, Trestieni (raionul Briceni) şi Constantinovca, Feteşti şi Burlăneşti (raionul Edineţ). Draghişte, de altfel porneşte din apropierea satului Romancăuţi, regiunea Cernăuţi (Ucraina) şi are o lungime de 67 de kilometri.

img_3795

De la Trinca şi până la Burlăneşti, râuleţul a „inundat” cu cele mai frumoase peisaje. De lângă cruce, de pe milenarele stânci, mă uit la satul frumos răsfirat, cu case mari, cu ogrăzi alese, cu garduri (multe) din piatră, cu ulicioare înguste. Istoria arată că Trinca este atestată documentar la 1575. De la începuturi, însă, a avut un alt nume – Şficicăuţi, iar primii locuitori au fost polonezi. Există versiunea că mult înainte de Şficicăuţi aici a fost localitate care s-a numit – Tridava.

img_3695

Toponimul Trinca ar fi venit de la Tinca, soţia boierului Sturza, care, potrivit legendei, ar fi primit în dar satul de la domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Legenda e legendă şi are dreptul la viaţă, chiar dacă localitatea e atestată mai târziu de 1504 (anul în care a decedat marele voievod).

img_3698

Dincolo de vorbe şi poveşti sunt destine şi fapte. Este inadmisibil atunci când vorbeşti de Trinca să nu aminteşti şi de marele om politic, cărturar şi filantrop – Vasile Stroescu. Dincolo de faptele măreţe pentru neam şi ţară, Vasile Stroescu a ctitorit biserica şi a fondat spitalul din Trinca. Dacă la sfântul locaş e lumină, atunci spitalul a ajuns într-o stare jalnică. Pe una din clădirile lăsate de izbelişte este şi o placă memorială, realizată de artistul plastic Valentin Vârtosu, pe care e inscripţionat următorul text: „Mare patriot şi filantrop român din Basarabia, primul preşedinte al Camerei Deputaţilor României Mari”. Din păcate şi placa, şi ceea ce se întâmplă cu edificiile lăsate drept moştenire arată că se trece cu neruşinare peste amintirea unui om de seamă.

img_3877

Vasile Stroescu s-a născut la 1845 în satul Trinca. A învăţat la Chişinău, Odessa, Moscova, Sankt Petersburg şi Berlin. Licenţiat în drept, Vasile Stroescu era pasionat de istorie, literatură şi ştiinţe agricole. Acesta a primit de la tatăl său drept moştenire nouă mii de hectare de pământ, iar pentru că era foarte priceput a reuşit să tripleze suprafaţa. Deşi era un mare filantrop, cunoştea multe limbi străini, Vasile Stroescu spunea mereu atunci când făcea ceva: „Eu ţin la folosul naţiunii, nu la fala mea”.

img_0313

Potrivit documentelor, la 3 martie 1917, ia fiinţă, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc, iar în fruntea acestuia este Vasile Stroescu, care-şi pusese drept scop crearea unei diete provinciale numită Sfatul Ţării. Prima reuniune a avut loc la 21 noiembrie 1917, fiind ales ca preşedinte Ion Inculeţ, ca vicepreşedinte Pan Halippa, iar ca secretar Ion Buzdugan. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării proclamă oficial „Republica Democrată Moldovenească”. Vasile Stroescu a fost primul preşedinte al Parlamentului României Mari, senator al Transilvaniei etc. A murit la 1926, avea 80 de ani. A rămas un exemplu de patriotism, dragoste de aproape şi facere de bine fără mare tam-tam.

img_3910

Cred că cei de la Trinca ar trebui să înveţe lecţia Stroescu, să le vorbească şi altora cu respect, dar şi cu mândrie despre valorile promovate din toată inima de OMUL lor. Sunt convins că vor avea de câştigat mult mai mult păstrând frumuseţea locurilor şi amintirea personalităţilor.

img_3679

Revista NATURA

Reclame

Două poveşti: Draghiştea şi Feteşti/ FOTO

Image11E-o dragoste veche, una care nici nu mai ştiu când a început. Eroii, însă, nu sunt de genul Romeo şi Julieta sau Veronica şi Mihai. Eroii sunt mai altfel decât în poveştile de dragoste – pentru că şi dragostea e altfel. El încântat, ele – încântătoare. El iubitor de frumuseţi, ele – frumuseţi de nedescris. El dornic de provocări, ele  – provocator de misterioase. El – sunt eu, subsemnatul. Ele – sunt stâncile, poienile şi râul dragostei de la Feteşti.

La „iubitele” mele cărarea o bătătoresc de când eram pici şi priveam cu uimire cum sute de căsuţe stau tupilate la poale de stânci milenare. Din grădina nanilor Dumitru şi Aurica „ajungeam” cu picioarele în Draghişte, iar privirea mi-era furată de imensele pietre de după râu. Mai era şi ademenitoarea pădure, cocoţată pe stânci. Ori era o păcăleală pentru a nu mă lăsa „stăpân” peste tot şi toate, ori chiar în pădure pe bune există un loc unde, odată ajuns, te-ai pierdut în timp şi spaţiu. Şi câte bogăţii mai ascundea „cetatea verde” – coarne, alune, ciuperci, păducel, ierburi de leac…

Eh, şi după ce urcam spre pădure, apoi coboram pieziş pe stâncă, dădeam iar cu picioarele-n Draghişte şi n-aveam cum să nu mă-ntreb: de ce firul de apă are un nume atât de frumos? Încercam să găsesc singur explicaţie, gândindu-mă că o fi de la ceva sau cineva drag. Mi-o confirmau poveştile. Cică pe malul Draghiştei şi-au ţesut iubirea doi tineri, iar localnicii, încântaţi de povestea lor, au înveşnicit-o prin numele dat apei ce le scălda satul. Mai aflam că „de vină” este dragostea celor de la Feteşti pentru locul de basm cu care au fost binecuvântaţi de cel de sus. Şi nici n-are cum să nu-ţi fie drag acest colţ de lume! Şi nici n-ai cum să nu îndrăgeşti şi să porţi în suflet bijuteriile ce-ţi fură inima!

Peste ani, locurile de la Feteşti mă tot atrag. Ba mă opresc cu cortul la poale de pădure, ba urc stâncile, ba mă las uimit de peisajul rustic. Mă prind la gândul că nu ştiu ce-aş alege: o zi în Elveţia sau o vară în „mica Elveţie” a Moldovei, aşa cum li se mai zice acestor locuri de basm. Nu că nu aş vrea să ajung în Elveţia de pe hartă, dar „Elveţia noastră” e atât de aproape şi atât de cuceritoare!

La Stânca Bunicului, înaltă de 90 de metri, ajungi după ce treci un podeţ peste Draghişte. Mă atrage ca un magnet.  O admir de jos în sus, de sus în jos şi întrevăd chipul unui bătrân care veghează în aşteptarea celor dornici de a sta la sfat. E un loc bun de a prinde energiile timpului, de a înţelege mai bine istoria pământului, de a căuta tainele strămoşilor.

Iar taine sunt destule. La Cheile Draghiştei de la Feteşti, bunăoară, săpate între 2 masive de recife badeniene, cu o vechime de circa 15 milioane de ani, se găsesc colonii de corali şi grote pleistocene – parte a primei epoci din istoria omenirii.

Sunt şi alte înălţimi de cucerit. Pe partea dreaptă a Draghiştei avem cea mai înaltă altitudine a stâncilor – aproape 250 m deasupra nivelului mării, iar pe partea stângă a râului – Stânca Rediului are 230 m.

Piatră peste tot la Feteşti. Casele din sat parcă se închină măreţiei stâncilor, stând pitite şi mici. Rar de tot poţi vedea garduri de metal sau lemn. Sunt mai toate nu prea înalte, sunt din piatră şi te saluţi cu gospodarul trecând pe drum, peste gard.

Vechi e satul, la 1573 atestat documentar. Dar, câte milenii şi destine pe aceste locuri se ascund dincolo de hrisoave?

De-a lungul timpului, la Feteşti a fost pusă la grea încercare credinţa neamului. Timp de mai bine de şase decenii, creştinii ortodocşi nu au avut un sfânt locaş, rândurile lor fiind mereu rărite prin atragerea în fel de fel de confesiuni care au înflorit aici. Abia în 2000 a fost reluată construcţia bisericii  „Sfânta Treime”, cu susţinerea ctitorilor şi comunităţii, iar sfinţirea a fost oficiată nu demult, în octombrie 2011. Oamenilor din sat parcă nici nu le venea a crede că în sfârşit li s-a împlinit visul de a avea unde-şi mărturisi credinţa adevărată.  Chiar şi printre localnici, rar cine-şi mai aminteşte că la începuturi aveau în sat o bisericuţă de lemn, iar paroh era un părinte de peste Prut. Temelia actualei biserici de piatră şi pereţii până la ferestre au fost ridicaţi înainte de ocupaţia sovietică, între 1937-1939. În anii ce-au urmat a fost distrus lăcaşul de lemn şi oprită orice construcţie la cel început din piatră.

1601393_865496866803111_1894525010810043764_n 10665181_865496636803134_4682861280689305960_n 10703813_865496906803107_7810892242258754686_n 1926647_865496736803124_2596211941999802212_n 10689573_865496840136447_3368830898041304197_n Image06 10670130_865496943469770_5430504309647311349_n  10689756_865496593469805_5572575570822069772_n Image12

Mă încearcă deseori dorul de a reveni la Feteşti. Dacă aş avea o clepsidră, cred că ar fi foarte mare. Dar, oricum, nu aş lua în seamă curgerea nisipului, oricât de mult ar fi. Pentru mine, odată ajuns la Feteşti, timpul îşi pierde sensul printre frumuseţi şi înălţimi. Dacă aş avea un ceas, l-aş „îneca” în apa Draghiştei, pentru a nu-mi aminti cât a rămas până la despărţire. Fiecare își poate scrie aici propria poveste, o poveste adevărată, care nu se uită niciodată.